CENTRUL DE CONSULTANȚĂ ȘI ASISTENȚĂ
pentru instituțiile mass-media independente regionale

CENTRUL DE CONSULTANȚĂ ȘI ASISTENȚĂ
pentru instituțiile mass-media independente regionalet

Întrebări/răspunsuri

Juristul – Avocat

Unul dintre salariații instituție noastre mass-media a solicitat acordarea concediului anual de odihnă într-o anumită perioadă. Angajatorul este obligat să-i acorde salariatului concediul respectiv în oricare perioadă dorește salariatul ?

Acordarea concediilor anuale de odihnă are loc conform programării prealabile.  Programarea concediilor de odihnă anuale este obligatorie atât pentru angajator, cât și pentru salariat. 

Programarea pentru anul următor se face de angajator, de comun acord cu reprezentanții salariaților, cu cel puțin 2 săptămâni înainte de sfârșitul fiecărui an calendaristic. În acest sens se emite un ordin care se aduce la cunoștința salariaților, sub semnătură sau prin altă modalitate care permite confirmarea recepționării/înștiințării, în termen de 10 zile lucrătoare de la data aprobării

La programarea concediilor respective se ține cont atât de dorința salariaților, cât și de necesitatea asigurării bunei funcționări a instituției mass-media.

 Perioada și durata concediilor de odihnă anuale programate pot fi modificate la solicitarea salariatului, cu acordul angajatorului, ținând cont de funcționarea unității și necesitățile acesteia.

Sunt anumite categorii speciale de salariați cărora li se acordă concediul anual de odihnă în anumite perioade specifice. Astfel, salariaților ale căror soții se află în concediu de maternitate li se acordă, în baza unei cereri scrise, concediul de odihnă anual concomitent cu concediul soțiilor.

La fel, salariaților în vârstă de până la 18 ani, părinților care au 2 și mai mulți copii în vârstă de până la 16 ani sau un copil cu dizabilități și părinților singuri care au un copil în vârstă de până la 16 ani concediile de odihnă anuale li se acordă în perioada de vară sau, în baza unei cereri scrise, în orice altă perioadă a anului.

Instituția noastră mass-media vrea să introducă în contractele de muncă cu angajații săi o prevedere prin care să le interzică, în eventualitatea încetării relațiilor de muncă, să se angajeze la concurenții noștri. Legislația Republicii Moldova permite acest lucru ?

Este important de menționată că până nu demult legislația muncii a Republicii Moldova nu prevedea posibilitatea introducerii în contractul individual de muncă a unei clauze de neconcurență. Cu toate acestea, din data de 26.08.2022 au intrat în vigoare anumite prevederi legale care permit aceste lucru. Astfel, potrivit art.  531 Codul muncii, părțile contractului individual de muncă pot negocia o clauză de neconcurență prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului individual de muncă să nu presteze, în interes propriu sau al unui terț, o activitate care se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său, pe perioada negociată de părți, dar nu mai mult de 1 an. Pe parcursul acestei perioade, angajatorul va fi obligat să achite salariatului o indemnizație lunară, a cărei mărime va fi negociată de salariat și angajator, dar care nu va fi mai mică de 50% din salariul mediu lunar al salariatului.

Menționăm că o clauză de neconcurență prin care se interzice salariatului în totalitate exercitarea profesiei sale, nu este admisă. Clauza de neconcurență trebuie să prevadă expres aria geografică a unităților administrativ-teritoriale pentru care se aplică, activitățile pentru care este valabilă, perioada pentru care își produce efectele, cuantumul indemnizației de neconcurență lunară, termenele și modul de plată a acesteia.

Pentru încălcarea clauzei de neconcurență, salariatul urmează să restituie indemnizația primită și să recupereze angajatorului prejudiciul cauzat. Dacă părțile nu au prevăzut altfel prin clauza de neconcurență, cu condiția notificării și a plății a 3 indemnizații lunare, angajatorul poate înceta unilateral clauza de neconcurență. Notificarea de încetare va produce efecte numai pentru viitor. Dacă părțile nu au prevăzut altfel prin clauza de neconcurență, cu condiția notificării în formă scrisă, salariatul poate înceta clauza de neconcurență în cazul în care angajatorul întârzie, cel puțin cu o lună, achitarea indemnizației.

Unul dintre angajații instituției noastre mass-media a încălcat flagrant disciplina muncii. Din aceste considerente vrem să-l concediem. Care pot fi riscurile materiale ale instituției noastre dacă salariatul va obține în instanța de judecată anularea ordinului de concediere ?

În cazul în care instanța de judecată va constata ilegalitatea concedierii salariatului, aceasta, pe lângă faptul că va dispune restabilirea salariatului la locul de muncă, conform art. 90 alin. (1) Codul muncii, urmează să recupereze prejudiciul suportat de către salariat. Alineatul (2) al aceluiași articol stabilește mai exact din ce constă acest prejudiciu, și anume:

  • plata obligatorie a unei despăgubiri pentru întreaga perioadă de absență forțată de la muncă într-o mărime care nu va depăși 12 salarii medii lunare ale salariatului. Țin să precizez că până în data de 26.08.2022 legislația nu prevedea această limită de 12 salarii medii lunare. Respectiv, dacă salariatul lipsea forțat de la muncă mai mult de 12 luni, acestuia i se achita salariul mediu lunar pentru întreaga perioadă de absență nemotivată de la muncă. Consider că această modificare legislativă afectează dreptul salariatului de a-și recupera integral prejudiciul cauzat ca urmare a admiterii ilegalităților din partea angajatorului;
  • compensarea cheltuielilor suplimentare legate de contestarea transferului sau a eliberării din serviciu (consultarea specialiștilor, cheltuielile de judecată etc.);
  • compensarea prejudiciului moral cauzat salariatului. Mărimea reparării prejudiciului moral se determină de către instanța de judecată, ținându-se cont de aprecierea dată acțiunilor angajatorului, dar nu poate fi mai mică decât un salariu mediu lunar al salariatului.

Adițional subliniez că în locul restabilirii la locul de muncă, salariatul și angajatorul  pot încheia o tranzacție de împăcare, iar în caz de litigiu – instanța de judecată poate încasa de la angajator, cu acordul salariatului, în beneficiul acestuia, o compensație suplimentară la sumele indicate mai sus în mărime de cel puțin 3 salarii medii lunare ale salariatului.

Instituția noastră mass-media se află într-un litigiu civil de mai mulți ani. La momentul de față vrem să încercăm să soluționăm amiabil conflictul existent, deoarece durează deja foarte mult. Am dori să apelăm în acest sens la un mediator. Care sunt avantajele soluționării conflictelor prin mediere ?

În cazul apariției situațiilor conflictuale dintre persoane, acestea pot apela nu doar la soluționarea diferendului lor de către o instanță de judecată, ci și la instituția medierii. Această instituție prezintă câteva avantaje față de procedura de soluționare a conflictelor în fața judecătorului, cum ar fi:

  • În instanța de judecată soluționarea cauzei poate dura câțiva ani, pe când procedura de mediere se desfășoară în câteva luni.
  • Procedura de mediere nu este guvernată de reguli stricte, încălcarea cărora duce la sancționarea persoanei, cum este cazul procedurii în fața instanței de judecată.
  • Cheltuieli reduse. În cazul procedurii de mediere cheltuielile participanților sunt reduse, de obicei limitându-se la onorariul mediatorului. Pe de altă parte, pentru susținerea unei cauze în instanța de judecată, cheltuielile sunt mult mai mari: taxa de stat (3 % din valoarea litigiului), onorariile avocaților, cheltuielile de judecare a pricinii (expertiză, traduceri etc.).

Procedura de mediere poate fi aplicată atât pentru conflictele de ordin civil (în cazul neînțelegerilor apărute în relațiile de muncă, familie, comerciale, protecție a consumatorului,), cât și pentru cele apărute în cauzele penale sau contravenționale.

Dacă părțile, sub îndrumarea mediatorului, ajung la un numitor comun, acestea încheie o tranzacție, prin care consimt asupra soluționării amiabile a unui litigiu. Tranzacția va conține toate condițiile de soluționare a acestui conflict și este obligatorie pentru părți și se execută benevol în termen de 20 de zile. Dacă tranzacția încheiată în cadrul unui proces de mediere nu este executată benevol, pentru a fi executată silit, aceasta poate fi a) confirmată de către instanța de judecată; sau b) învestită cu formulă executorie de către notar, dacă a fost încheiată între persoane juridice. După confirmarea tranzacției sau investirea cu formulă executorie, partea interesată se poate adresa executorului judecătoresc pentru executarea silită a condițiilor tranzacției.

Pentru a încuraja persoanele să apeleze la instituția medierii, legiuitorul a instituit anumite facilități pentru cei care parcurg această procedură, aici mă refer la reducerile și scutirile la plata taxei de stat.

 

Un jurnalist din cadrul instituției noastre mass-media a fost contactat de către un polițist, fiind astfel invitat la inspectoratul de poliție la “discuții”, după cum s-a exprimat polițistul. Din scurta convorbire telefonică, polițistul i-a spus jurnalistului că este chemat în legătură cu un articol pe care l-a publicat. În circumstanțele descrise, este obligat jurnalistul să se prezinte la inspectoratul de poliție ?

În cazul în care un polițist vă invită la inspectoratul de poliție, rezultă că acesta gestionează o cauza penală sau contravențională, în care dumneavoastră ar trebui să aveți o anumită calitate procesuală. Indiferent de faptul că polițistul gestionează o cauza contravențională sau penală, acesta poate să vă invite să dați declarații doar prin intermediul unei citații. Citarea este o acțiune procedurală prin care autoritatea competentă să soluționeze cauza contravențională sau penală asigură prezentarea persoanei în fața sa pentru desfășurarea normală a procesului. Citarea se face prin invitație scrisă, care se înmânează de către autoritatea competentă sau se expediază prin poștă, prin notă telefonică sau telegrafică, prin telefax, prin poștă electronică sau prin alt mijloc în cazul în care autoritatea poate dovedi că citația a fost primită sau a fost transmisă persoanei citate, dar aceasta a refuzat să o primească. Prin urmare, polițistul vă poate cita și ca urmare a discuției telefonice, întocmind după aceasta o telefonogramă (notă telefonică).  Citarea se face în așa fel ca persoana chemată să primească invitația cu cel puțin 5 zile înainte de data când ea trebuie să se prezinte în fața autorității respective.

Chiar dacă citarea a avut loc prin telefon, polițistul trebuia să vă comunice:

1) denumirea organului care vă citează;

2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat și indicarea obiectului cauzei;

3) ora, ziua, luna și anul, locul de prezentare a persoanei, menționându-se consecințele legale în caz de neprezentare;

4) mențiunea că partea citată are dreptul să fie asistată de un avocat cu care să se prezinte la termenul fixat;

5) dacă este cazul, mențiunea că apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu își va alege un avocat care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat care îi va acordă asistență juridică garantată de stat.

După cum puteți observa, simpla chemare a polițistului la “discuții” este insuficientă pentru a vă obliga să vă prezentați la inspectoratul de poliție. Astfel, în acest caz, vă sfătuiesc să contactați polițistul și să-l rugați să vă comunice toată informația necesară unei citări legale, iar în cazul în care vă spune că deocamdată nu aveți vreo calitate procesuală sau încă nu a fost pornită o cauză penală sau contravențională, nu sunteți obligat să vă prezentați.

 

Instituția noastră mass-media are formă de organizare juridică – asociație obștească. Din organele de conducere ale societății au fost constituite doar adunarea membrilor și administratorul. Este în drept administratorul să încheie acte juridice sau să ia decizii din numele asociației obștești cu sine însuși ? În acest caz nu există un conflict de interese ?

Din start precizez că un conflict de interese poate apărea nu doar în cadrul activității instituțiilor/autorităților publice, ci și în raporturile juridice ale persoanelor juridice de drept privat. Dacă este să vorbim în concret despre administratorul unei persoane juridice de drept privat (fie acesta administratorul unei societăți cu răspundere limitată sau al unei asociații obștești) precizez că obligația generală a acestuia este de a  evita situația în care are sau poate avea un interes direct ori indirect care intră în conflict ori ar putea intra în conflict cu interesele persoanei juridice. În consecință, administratorul aflat în conflict de interese trebuie să se abțină de la negocierea și luarea deciziei persoanei juridice referitoare la actul juridic sau operațiunea la care se referă conflictul.

La fel, administratorul trebuie să se abțină de la utilizarea în folos propriu ori al persoanelor sale afiliate a bunurilor persoanei juridice, a denumirii persoanei juridice sau a calității sale de administrator al persoanei juridice în cazurile în care desfășoară activități proprii sau prin persoanele sale afiliate. O altă obligație a administratorului prevăzută de lege este necesitatea abținerii acestuia de la valorificarea în folos propriu sau al persoanelor sale afiliate a oportunităților de a efectua investiții sau de a desfășura activități pe care le-a cunoscut pe durata exercitării funcției dacă investiția sau activitatea a fost propusă persoanei juridice sau persoana juridică avea în ea un interes economic ori alt interes conform cu scopul urmărit, cu excepția cazului când persoana juridică a refuzat oportunitatea fără influența administratorului. Și într-un final, administratorul trebuie să se abțină de la implicarea, în nume propriu sau prin persoanele sale afiliate, în activități identice, similare sau complementare cu cele desfășurate de persoana juridică (clauza de neconcurență). Toate aceste interdicții le regăsiți legiferate la art. 188 Cod civil.

Este important de specificat că administratorul persoanei juridice poate evita toate aceste interdicții în cazul în care are în acest sens acordul organului competent al persoanei juridice. Dacă este să mă refer strict la speță, menționez că în cazul de față organul competent este adunarea generală a membrilor asociației obștești.  Cu alte cuvinte, dacă administratorul dorește, de exemplu, să ia o decizie de mărire a propriului salariu, pentru a evita conflictul de interese,  această decizie trebuie aprobată de către adunarea generală a membrilor asociației obștești.

 

Unul dintre fondatorii societății cu răspundere limitată, care deține portalului nostru de știri, dorește să vândă părțile sale sociale unei persoane terțe. Ce pot face ceilalți fondatori, pentru a împiedica această vânzare și implicit a împiedica preluarea portalului de știri de către o persoană care nu este agreată de către ceilalți fondatori ?

În primul rând trebuie să cunoașteți că fondatorul (asociatul) poate vinde liber părțile sale sociale persoanelor afiliate acestuia (definiția persoanelor afiliate o regăsiți la art. 203 Cod civil) sau celorlalți asociați. În acest caz nu există o modalitate de a împiedica această vânzare. În schimb, dacă vorbim despre vânzarea părților sociale unor alte persoane decât cele menționate, atunci ceilalți asociați au un drept preferențial de a cumpăra aceste părți sociale (drept de preemțiune).

Astfel, asociatul care intenționează să vândă partea socială transmite o ofertă scrisă administratorului societății. Acesta aduce oferta la cunoștința tuturor asociaților în termen de 15 zile de la data transmiterii. Asociații trebuie să-și formuleze în scris acceptarea și să o transmită administratorului în termen de 15 zile de la data primirii ofertei. Asociatul indică mărimea fracțiunii din partea socială pe care intenționează să o dobândească. Dacă există mai mulți solicitanți, fiecare dobândește o fracțiune a părții sociale în mărimea solicitată. În cazul dezacordului dintre ei, partea socială se distribuie proporțional părții sociale deținute de fiecare solicitant. Dacă, în termen de 30 de zile de la data transmiterii ofertei, asociații sau societatea nu au cumpărat partea socială, aceasta poate fi vândută unui terț la un preț nu mai mic decât cel indicat în ofertă.

Important – în cazul vânzării părții sociale sau a unei fracțiuni din aceasta fără respectarea dreptului de preemțiune conform procedurii descrise mai sus, fiecare asociat poate să ceară să fie substituit cu cumpărătorul părții sociale, în condițiile în care a fost încheiat contractul de vânzare fără respectarea dreptului de preemțiune.

Instituția noastră mass-media are un litigiul civil cu o altă persoană. Ne putem apăra de sine stătător în instanța de judecată sau trebuie să angajăm un avocat ?

Conform art. 75  alin. (2) Cod de procedură civilă, citez: “ Procesele civile ale persoanelor juridice se susțin în instanță de judecată de către organele lor de administrare, care acționează în limitele împuternicirilor atribuite prin lege, prin alte acte normative sau prin actele lor de constituire, precum și de către alți angajați împuterniciți ai persoanei juridice, de către avocați sau avocați stagiari.” Astfel, observăm mai multe categorii de persoane care pot reprezenta în instanța de judecată persoana juridică:

  • conducătorul organizației (Administratorul). Acesta își confirmă împuternicirile prin documentele prezentate în judecată ce atestă funcția sau calitatea lui de serviciu ori, după caz, prin actele de constituire;
  • alt angajat al organizației. Acesta reprezintă persoana juridica în temeiul ordinului de angajare și a procurii eliberate de către conducătorul organizației;
  • avocat, avocat-stagiar. Acești profesioniști reprezintă persoana juridică în temeiul mandatului eliberat în baza contractului de asistență juridică. 

Precizez că judecarea pricinii în instanța de judecată este guvernată de anumite reguli stricte, ce țin de conținutul cererii de chemare în judecată, actele care se anexează la aceasta și forma pe care trebuie să o îmbrace aceste acte. Rigorii referitoare la semnarea și depunerea acțiunii în instanța, procedurile prealabile obligatorii,  împuternicirile acordate reprezentantului, regulile de administrare a probelor, modalitatea de exercitare a căilor de atac etc. Încălcarea acestor reguli este sancționată de instanța de judecată și uneori acesta poate fi și motivul pierderii unui proces. Din aceste considerente, îndemn justițiabilii să apeleze la serviciile calificate ale unui profesionist. 

În cadrul instituției noastre mass-media salariații au un program de lucru de 8 ore pe zi, 40 de ore pe săptămână. Putem obliga salariații să desfășoare activitatea peste programul de muncă și/sau în zilele de sâmbătă/duminică? În ce condiții?

Dacă vorbim despre prestarea muncii de către salariați peste programul de muncă (muncă suplimentară) trebuie să distingem două situații: 1) prestarea muncii suplimentare cu acordul salariatului; 2) prestarea muncii suplimentare fără acordul salariatului.

Prestarea muncii suplimentare cu acordul salariatului poate avea loc în următoarele condiții:

  1. a) pentru finalizarea lucrului început care, din cauza unei reţineri neprevăzute legate de condiţiile tehnice ale procesului de producţie, nu a putut fi dus până la capăt în decursul duratei normale a timpului de muncă, iar întreruperea lui poate provoca deteriorarea sau distrugerea bunurilor angajatorului sau ale proprietarului, a patrimoniului municipal sau de stat;
  2. b) pentru efectuarea lucrărilor temporare de reparare şi restabilire a dispozitivelor şi instalaţiilor, dacă deficienţele acestora ar putea provoca încetarea lucrului pentru un timp nedeterminat şi pentru mai multe persoane;
  3. c) pentru efectuarea lucrărilor impuse de apariţia unor circumstanţe care ar putea provoca deteriorarea sau distrugerea bunurilor unităţii, inclusiv a materiei prime, materialelor sau produselor;
  4. d) pentru continuarea muncii în caz de neprezentare a lucrătorului de schimb, dacă munca nu admite întrerupere. În aceste cazuri, angajatorul este obligat să ia măsuri urgente de înlocuire a salariatului respectiv.

Acordul salariatului trebuie să fie prezentat în formă scrisă.

Prestarea muncii suplimentare fără acordul salariatului poate avea loc în următoarele condiții:

  1. a) pentru efectuarea lucrărilor necesare pentru apărarea ţării, pentru preîntâmpinarea unei avarii de producție ori pentru înlăturarea consecinţelor unei avarii de producţie sau a unei calamităţi naturale;
  2. b) pentru efectuarea lucrărilor necesare înlăturării unor situaţii care ar putea periclita buna funcţionare a serviciilor de aprovizionare cu apă şi energie electrică, de canalizare, poştale, de telecomunicaţii şi informatică, a căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport în comun, a instalaţiilor de distribuire a combustibilului, a unităţilor medico-sanitare.

Atragerea la muncă suplimentară în alte cazuri decât cele menționate mai sus (cu acordul salariatului și fără acordul acestuia) se admite doar cu acordul scris al salariatului şi al reprezentanților salariaților.

 La solicitarea angajatorului, salariaţii pot presta munca în afara orelor de program în limita a 120 de ore într-un an calendaristic. În cazuri excepționale, această limită, cu acordul reprezentanţilor salariaţilor, poate fi extinsă până la 240 de ore.

Atragerea la muncă suplimentară se efectuează în baza ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) motivat al angajatorului, care se aduce la cunoştinţa salariaţilor respectivi sub semnătură sau prin altă modalitate care permite confirmarea recepționării/înștiințării.

Nu se admite atragerea la muncă suplimentară a salariaţilor în vârstă de până la 18 ani, a femeilor gravide, dar şi a persoanelor cărora munca suplimentară le este contraindicată conform certificatului medical. Persoanele cu dizabilităţi severe şi accentuate, unul dintre părinţii (tutorele, curatorul) care au copii în vârstă de până la 4 ani sau copii cu dizabilităţi, persoanele care îmbină concediile pentru îngrijirea copilului cu activitatea de muncă şi salariaţii care îngrijesc de un membru al familiei bolnav, în baza certificatului medical, pot presta muncă suplimentară numai cu acordul lor scris. Totodată, angajatorul este obligat să informeze în scris salariaţii menţionaţi despre dreptul lor de a refuza munca suplimentară.

Efectuarea muncii suplimentare nu poate avea ca efect majorarea duratei zilnice a timpului de muncă peste 12 ore.

Munca în zilele de repaus se admite în aceleași condiții ca și în cazul muncii peste programul de lucru (munca suplimentară). 

Legislația pertinentă: art. 104-104, art. 110 Codul muncii.

În cadrul activității noastre, instituția mass-media prestează servicii de publicitate întreprinderilor, atât private cât și de stat. Avem însă, contract cu o primărie - de editare a articolelor și materialelor publicitare. Aceste articole ne sunt oferite de către angajații primăriei pentru a fi publicate în ziar contra cost. Aceste articole ar fi impozabile (cu TVA) sau nu ?

În conformitate cu art. 103 alin. (1) pct. 20) din Codul fiscal, citez: “(1) Se scutesc de T.V.A. fără drept de deducere: 20) producţia de carte şi publicaţiile periodice (cu excepţia celor cu caracter publicitar şi erotic) de la poziţiile tarifare 4901, 4902, 490300000, 490400000 şi 4905, precum şi serviciile de editare a producţiei de carte şi a publicaţiilor periodice, serviciile privind dreptul de autor şi alte drepturi conexe utilizate la producţia de carte, cu excepţia celor cu caracterul menţionat;”. În continuare, vom descifra fiecare poziție tarifară în parte, conform Nomenclaturii combinate a mărfurilor, adoptate prin Legea nr. 172/2014:

4901 – cărți, broșuri și tipărituri similare, chiar în foi volante;

4902 – ziare și publicații periodice imprimate, chiar ilustrate sau care conțin material publicitar;

490300000 – albume sau cărți cu ilustrații și cărți de desenat sau colorat, pentru copii;

490400000 – partituri muzicale manuscrise sau imprimate, chiar ilustrate sau legate;

4905 – lucrări cartografice de orice fel, inclusiv hărți de perete, planuri topografice și globuri, imprimate. 

Din informațiile pe care le-ați furnizat înțeleg că vă interesează anume impozitarea, cu T.V.A., a serviciilor de publicitate pe care le prestați persoanelor juridice de drept privat și public. După cum putem observa, aceste servicii nu se încadrează în enumerarea de mai sus. Prin urmare, serviciile date de publicitate nu sunt scutite de la plata T.V.A.

Țin să adaug că publicarea articolelor care conțin publicitate nu poate fi asimilată cu “serviciile de editare a publicației periodice” (noțiune folosită la art. 103 alin. (1) pct. 20) din Codul fiscal). 

Instituția noastră mass-media a realizat un video referitor la dezinformarea în timp de război. În acest video au fost vizate mai multe instituții mass-media care, în opinia noastră, dezinformează publicul. Una dintre aceste instituții mass-media ne-a transmis o cerere prealabilă, prin care a solicitat retragerea informației pe care o consideră falsă și defăimătoare. Este legală o asemenea solicitare ?

În conformitate cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare, citez: “Orice persoană are dreptul la apărarea (…) reputaţiei sale profesionale lezate prin răspândirea relatărilor false cu privire la fapte, a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient sau prin injurie.”. Din interpretarea acestui articol, observăm că reputația profesională a unei persoane juridice poate fi lezată prin trei modalități, enumerate expres de lege: răspândirea relatărilor false cu privire la fapte; răspândirea judecăților de valoare fără substrat factologic suficient; răspândirea injuriilor. Precizez că în dependență de modalitatea de lezare concretă a reputației profesionale, legiuitorul a stabilit anumite mijloace de restabilire în dreptul lezat, și anume:

  • în caz de răspândire a relatărilor false cu privire la fapte: rectificarea sau dezmințirea informației; repararea prejudiciului material și moral (art. 7 alin. (3) din Legea nr. 64/2010);
  • în caz de răspândire a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient: rectificarea sau dezminţirea informaţiei; publicarea unei replici; repararea prejudiciului moral şi material (art. 7 alin. (5) din Legea nr. 64/2010);
  • în caz de răspândire a injuriilor: exprimarea scuzelor; repararea prejudiciului moral şi material (art. 7 alin. (7) din Legea nr. 64/2010).

Din conținutul cererii prealabile expediate în adresa dumneavoastră, observăm că persoana pretins lezată a solicitat retragerea informației pe care o consideră falsă și defăimătoare. După cum putem constata, legea nu prevede o asemenea modalitate de restabilire în drepturi a persoanei pretins lezate, ceea ce presupune că nu există un temei legal de a vă obliga să satisfaceți solicitarea persoanei pretins lezate. 

În luna ianuarie 2022 au intervenit modificări legislative în materie de protecție a datelor cu caracter personal. Care sunt noutățile legislative din acest domeniu ?

La 10 ianuarie 2022 au intrat în vigoare prevederile Legii nr. 175 din 11.11.2021 pentru modificarea unor acte normative, în temeiul căreia au fost aduse modificări inclusiv Legii nr. 133/2011 privind protecția datelor cu caracter personal. Astfel, printre modificările importante se numără abrogarea necesității notificării Centrului Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter Personal (în continuare Centru) și înregistrării în calitate de operator de date cu caracter personal. Cu toate acestea, noile prevederi legale impun operatorului de date să elaboreze evaluarea impactului asupra protecției datelor cu caracter personal. Nu toți operatorii sunt obligați să elaboreze această evaluare, ci doar în cazurile prevăzute la art. 23 alin. (3) din Legea nr. 133/2011 privind protecția datelor cu caracter personal, citez: “Evaluarea impactului asupra protecției datelor se impune mai ales în cazul:

  • evaluării sistematice și cuprinzătoare a aspectelor personale referitoare la persoane fizice, care se bazează pe prelucrarea automată, inclusiv pe crearea de profiluri, și care stă la baza unor decizii automatizate care produc efecte juridice privind persoana fizică sau care o afectează, în mod similar, într-o măsură semnificativă;
  • prelucrării, pe scară largă, a unor categorii de date care se referă la dezvăluirea originii rasiale sau etnice, a opiniilor politice, a confesiunii religioase sau convingerilor filozofice ori a apartenenței la sindicate, precum și prelucrării de date genetice, de date biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice, de date privind sănătatea ori de date privind viața sexuală sau orientarea sexuală, privind condamnările penale și infracțiunile unei persoane fizice;
  • monitorizării sistematice, pe scară largă, a unei zone accesibile publicului.”

Evaluarea trebuie să conțină cel puțin:

  • descrierea sistematică a operațiunilor de prelucrare preconizate și a scopurilor prelucrării datelor, inclusiv, după caz, a interesului legitim urmărit de operator;
  • evaluarea necesității și proporționalității operațiunilor de prelucrare în legătură cu scopurile respective;
  • evaluarea riscurilor pentru drepturile și libertățile subiecților de date, în special originea (sursa), natura, gradul specific de probabilitate a materializării riscului sporit și gravitatea acestui risc. Rezultatul evaluării se ia în considerare la stabilirea măsurilor adecvate care trebuie luate pentru a demonstra că prelucrarea datelor cu caracter personal respectă prezenta lege;
  • măsurile de prevenire a riscurilor, inclusiv garanțiile, măsurile de securitate și mecanismele menite să asigure protecția datelor cu caracter personal și să demonstreze conformitatea cu prevederile prezentei legi, luând în considerare drepturile și interesele legitime ale subiecților de date și ale altor persoane interesate.

Conform art. 23 alin. (8) din Legea nr. 133/2011 privind protecția datelor cu caracter personal, Centrul întocmește și publică o listă a tipurilor de operațiuni de prelucrare care fac obiectul cerinței de efectuare a unei evaluări a impactului asupra protecției datelor.  La momentul de față această listă nu este adoptată. 

 O altă noutate introdusă în materia dată se referă la consimțământul subiectelor datelor cu caracter personal, care  nu mai urmează a fi transmis doar în formă scrisă sau prin mijloace electronice. Consimțământul poate fi manifestat printr-o declarație sau printr-o acțiune fără echivoc.

Instituția noastră mass-media asistă frecvent la ședințele consiliului local din orașul în care ne desfășurăm activitatea. În cadrul acestor ședințe jurnaliștii noștri făceau fotografii și înregistrări video. Recent, primarul orașului a emis o dispoziție prin care a interzis fotografierea și înregistrarea video în incinta primăriei. Putem contesta dispoziția dată în instanța de judecată ?

În conformitate cu art. 12 Cod administrativ, citez: „Un act administrativ normativ este actul juridic subordonat legii adoptat, aprobat sau emis de o autoritate publică în baza prevederilor constituționale sau legale, care nu se supune controlului constituționalității și stabilește reguli de aplicare obligatorii pentru un număr nedeterminat de situații identice.” Astfel, ținând cont de faptul că dispoziția primarului la care ați făcut trimitere interzice oricărei persoane fotografierea și înregistrarea video în incinta primăriei (nu interzice doar anumitei persoane sau instituții mass-media), în virtutea articolului citat, acest act este un act administrativ normativ.  Precizez că legislația administrativă permite contestarea în instanța de judecată inclusiv a actelor administrative normative (nu doar individuale). O astfel de acțiune se numește – acțiune de control normativ (art. 206 alin. (1) lit. e) Cod administrativ). 

Una dintre condițiile înaintării acțiunii de control normativ este revendicarea unui drept încălcat prin emiterea acestui act, citez: “Orice persoană care revendică încălcarea unui drept al său  prin activitatea administrativă a unei autorități publice poate înainta o acțiune în contencios administrativ.” (art. 189 alin. (1) Cod administrativ). Prin urmare, raportându-ne la faptul că instituția voastră mass-media în mod obișnuit asista la ședințele consiliului local și efectua înregistrări video, prin emiterea dispoziției de interzicere a unor asemenea activități, vă este încălcat dreptul de a transmite publicului informații de interes general, în consecință puteți înainta o acțiune de control normativ. 

Unele particularități ale acțiunii de control normativ:

  • acțiunea poate fi înaintată oricând în instanța de judecată, indiferent de data la care a fost emisă dispoziția (acțiune imprescriptibilă);
  • acțiunea de control normativ se judecă în prima instanță de către curtea de apel.

Unul dintre jurnaliștii instituției noastre mass-media a fost calomniat. Unde trebuie să ne adresăm pentru sancționarea calomniatorului, la poliție sau în instanța de judecată ?

Legislația Republicii Moldova definește calomnia ca fiind răspândirea cu bună știință a unor informații mincinoase ce defăimează o altă persoană (art. 70 alin. (1) Cod contravențional). Menționez că persoana care săvârșește o asemenea faptă poate fi atrasă la două tipuri distincte de răspundere: contravențională și civilă, răspunderi care nu se exclud reciproc. Răspunderea contravențională constă în sancționarea calomniatorului de către agentul constatator din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în limitele de pedeapsă prevăzute la art. 70 alin. (1) Cod contravențional – amendă de la 48 la 72 de unități convenționale aplicată persoanei fizice sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 20 la 60 de ore; amendă de la 72 la 150 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere, cu privarea de dreptul de a deține anumite funcții sau de dreptul de a desfășura anumite activități pe un termen de la 3 luni la un an. Răspunderea contravențională intervine în cadrul unui proces contravențional care poate fi declanșat prin depunerea unei plângeri contravenționale de către victimă, adresată poliției. Ca urmare a recepționării plângerii, agentul constatator este obligat să verifice toate circumstanțele cazului și în cazul în care există un probatoriu suficient, care dovedește comiterea faptei de calomnie, făptuitorul urmează a fi sancționat.

După cum am indicat mai sus, sancționarea calomniatorului cu amendă contravențională nu exclude posibilitatea atragerii acestuia la răspundere civilă. Acest tip de răspundere implică, printre altele, și obligarea făptuitorului de a repara prejudiciul cauzat victimei prin răspândirea calomniilor. După cum observăm, una dintre diferențele fundamentale dintre răspunderea contravențională și cea civilă este că prima impune achitarea unei amenzi care va fi încasată la bugetul de stat, iar răspunderea civilă obligă făptuitorul de a repara prejudiciul anume suportat de către victimă (plata unei sumei de bani în contul victimei).

Răspunderea civilă în materie de calomnie este reglementată de Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare. Astfel, pentru a declanșa atragerea la răspundere civilă, victima trebuie să înainteze față de făptuitor o cerere prealabilă, în decurs de 20 de zile de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre informația defăimătoare, prin care să solicite de la calomniator dezmințirea informației și repararea prejudiciului. În cazul în care calomniatorul nu satisface solicitările din cererea prealabilă, persoana afectată poate să se adreseze, în termen de 30 de zile de la primirea refuzului de a satisface cererea prealabilă, în instanța de judecată, unde va înainta aceleași solicitări ca și în cererea prealabilă.

Concluzionând, în cazul în care o persoană este calomniată, aceasta are la dispoziție două instrumente de sancționare a calomniatorului, instrumente care nu se exclud reciproc: 1) adresarea la poliție cu o plângere contravențională; 2) adresarea față de calomniator cu o cerere prealabilă, iar în caz de refuz în satisfacerea cererii, adresarea în instanța de judecată în vederea obligării calomniatorului să dezmintă informația răspândită și să repare prejudiciul moral/ material cauzat.

Din start precizez că ambele opțiuni sunt absolut legale. Astfel, art. 55 alin. (1) lit. k) din Codul muncii stabilește, citez: “Contractul individual de muncă poate fi încheiat pe durată determinată, conform art. 54 alin. (2), în următoarele cazuri: k) pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucrări;”. Prin urmare, nu există vreun impediment legal ca instituția mass-media să încheie un contract individual de muncă pe o durată determinată și anume pe durata realizării investigației jurnalistice. La acest capitol trebuie să remarc că dacă, la expirarea termenului contractului individual de muncă pe durată determinată, nici una dintre părți nu a cerut încetarea lui și raporturile de muncă continuă de fapt, contractul se consideră prelungit pe durată nedeterminată (art. 83 alin. (4) Codul muncii).

După cum am indicat mai sus, instituția mass-media poate să aleagă încheierea unui contract de prestări servicii, având ca obiect realizarea investigației jurnalistice. Subliniez că din punct de vedere al impozitării, contractul de prestări servicii nu se deosebește de cel individual de muncă (cuantumul impozitelor este același), diferența apare în drepturile și obligațiile părților acestor două tipuri de contracte distincte. În continuare voi enumera cele mai importante dintre acestea:

  • în contractul de prestări servicii nu există raport de subordonare dintre părți, prestatorul este liber să aleagă modul de prestare a serviciului;
  • contractul de prestări servicii poate fi rezoluționat de către părți, chiar și fără motiv (sub sancțiunea plății prejudiciului), pe când în cadrul contractului individual de muncă salariatul poate fi concediat doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Prin urmare, în dependență de relațiile (drepturile și obligațiile) pe care doriți să le aveți cu jurnalistul de investigație, urmează să alegeți una dintre cele două variante de exercitare a profesiei de jurnalist în cadrul instituției mass-media.

Care sunt organele de conducere și control ale asociației obștești conform Legii nr. 86/2020 privind organizațiile necomerciale ?

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 86/2020 privind organizațiile necomerciale această lege a adus câteva noutăți referitoare la organele de conducere și control ale asociațiilor obștești. În continuare voi încerca să le prezint, făcând totodată o paralelă cu legislația anterioară (Legea nr. 837/1996 cu privire la asociațiile obștești).

Adunarea generală a membrilor. Atât legislația actuală, cât și cea anterioară, stabilește drept organ suprem de conducere al asociației obștești – Adunarea generală a membrilor. Atribuțiile acestui organ sunt legiferate de art. 18 din Legii nr. 86/2020 privind organizațiile necomerciale.

Administratorul. Această funcție este una executivă și poate fi exercitată doar de către o persoană fizică. Țin să menționez că legislația anterioară nu prevedea un asemenea organ de conducere. În conformitate cu art. 17 alin. (2) din Legii nr. 86/2020 privind organizațiile necomerciale fiecare asociație obștească poată să introducă în statutul său o denumire specifică pentru funcția respectivă. Administratorul poate fi numit în această funcție de un număr nelimitat de ori, dacă statutul nu prevede altfel.

Consiliul. Dacă legislația anterioară, în cazul asociațiilor obștești cu statut de utilitate publică, impunea obligativitatea constituirii unui consiliu, cu funcții de supraveghere (art. 301 alin. (3) lit. b) Legea nr. 837/1996 cu privire la asociațiile obștești), atunci legislația actuală, a conferit acestei funcții un caracter facultativ. Altfel spus, adunarea generală a membrilor asociației poate desemna un consiliu în cazul în care consideră necesar. Ca și în cazul administratorului, acest organ are funcții executive.

Cenzor. Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 86/2020 privind organizațiile necomerciale, pentru exercitarea controlului asupra gestiunii organizației și a activității administratorului, organul suprem de conducere poate desemna unul sau mai mulți cenzori. Precizez că acest organ de supraveghere nu era prevăzut de Legea nr. 837/1996 cu privire la asociațiile obștești. La fel ca și în cazul Consiliului, constituirea acestui organ nu este obligatorie.

O noutate introdusă de Legea nr. 86/2020 privind organizațiile necomerciale este conferirea dreptului ca asociația obștească să aibă și alte organe care contribuie la activitatea asociației, ale căror atribuții să fie prevăzute de statut.

Din start precizez că ambele opțiuni sunt absolut legale. Astfel, art. 55 alin. (1) lit. k) din Codul muncii stabilește, citez: “Contractul individual de muncă poate fi încheiat pe durată determinată, conform art. 54 alin. (2), în următoarele cazuri: k) pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucrări;”. Prin urmare, nu există vreun impediment legal ca instituția mass-media să încheie un contract individual de muncă pe o durată determinată și anume pe durata realizării investigației jurnalistice. La acest capitol trebuie să remarc că dacă, la expirarea termenului contractului individual de muncă pe durată determinată, nici una dintre părți nu a cerut încetarea lui și raporturile de muncă continuă de fapt, contractul se consideră prelungit pe durată nedeterminată (art. 83 alin. (4) Codul muncii).

După cum am indicat mai sus, instituția mass-media poate să aleagă încheierea unui contract de prestări servicii, având ca obiect realizarea investigației jurnalistice. Subliniez că din punct de vedere al impozitării, contractul de prestări servicii nu se deosebește de cel individual de muncă (cuantumul impozitelor este același), diferența apare în drepturile și obligațiile părților acestor două tipuri de contracte distincte. În continuare voi enumera cele mai importante dintre acestea:

  • în contractul de prestări servicii nu există raport de subordonare dintre părți, prestatorul este liber să aleagă modul de prestare a serviciului;
  • contractul de prestări servicii poate fi rezoluționat de către părți, chiar și fără motiv (sub sancțiunea plății prejudiciului), pe când în cadrul contractului individual de muncă salariatul poate fi concediat doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Prin urmare, în dependență de relațiile (drepturile și obligațiile) pe care doriți să le aveți cu jurnalistul de investigație, urmează să alegeți una dintre cele două variante de exercitare a profesiei de jurnalist în cadrul instituției mass-media.

Instituția noastră mass-media își desfășoară activitatea într-un spațiu închiriat de la o persoană juridică. Recent, administratorul persoanei juridice ne-a comunicat că din cauza creșterii generalizate a prețurilor, de luna viitoare urmează să plătim o chirie mai mare, în caz contrar ne va evacua. Este legală o asemenea solicitare ?

Conform legislației actuale, regula generală în materie de modificare a prevederilor contractuale (prețul chiriei este o prevedere contractuală) este acordul părților contractante. Astfel, în cazul în care în contractul de locațiune ați stabilit un preț exact al chiriei, acesta poate fi modificat doar dacă sunt de acord ambele părți. Cu toate acestea, art. 1263 alin. (1) Cod civil stabilește și o excepție de la această regulă, citez: “Locatorul poate cere instanței de judecată modificarea chiriei prin hotărâre judecătorească numai o dată în an și numai în cazul în care condițiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă, cu excepția cazului în care locatorul și-a asumat riscul schimbării condițiilor economice.”

În primul rând, atrag atenția la modalitatea de modificare a chiriei, care poate să aibă loc doar printr-o hotărâre judecătorească. Respectiv, atâta timp cât locatorul (persoana care dă un bun în chirie) nu deține o hotărâre judecătorească definitivă de modificare a prețului locațiunii, acesta nu poate pretinde de la locatar (cel care ia un bun în  chirie) plata chiriei mărită.

În al doilea rând, după cum putem observa pentru a putea modifica, prin intermediul instanței de judecată, prețul chiriei, trebuie întrunite cumulative două condiții:

  • intervenirea unor condiții economice noi;
  • neajustarea prețului contractului, în virtutea intervenirii condițiilor economice noi, este inechitabilă.

În al treilea rând, este important de specificat faptul că modificarea prețului chiriei poate fi cerută doar o dată în an. Astfel, dacă contractul de locațiune este încheiat doar pentru o perioadă de un an, locatorul nu va putea cere modificarea prețului chiriei.

Cu titlu de recomandare, pentru a evita pe viitor asemenea situații neplăcute, insistați ca în contractul de locațiune să fie introdusă o clauză prin care locatorul să-și asume riscul schimbării condițiilor economice. În acest caz, locatorul nu va putea obține în instanța de judecată o hotărâre de modificare a prețului chiriei, chiar dacă toate celelalte condiții prevăzute de lege vor fi îndeplinite.

Din start precizez că ambele opțiuni sunt absolut legale. Astfel, art. 55 alin. (1) lit. k) din Codul muncii stabilește, citez: “Contractul individual de muncă poate fi încheiat pe durată determinată, conform art. 54 alin. (2), în următoarele cazuri: k) pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucrări;”. Prin urmare, nu există vreun impediment legal ca instituția mass-media să încheie un contract individual de muncă pe o durată determinată și anume pe durata realizării investigației jurnalistice. La acest capitol trebuie să remarc că dacă, la expirarea termenului contractului individual de muncă pe durată determinată, nici una dintre părți nu a cerut încetarea lui și raporturile de muncă continuă de fapt, contractul se consideră prelungit pe durată nedeterminată (art. 83 alin. (4) Codul muncii).

După cum am indicat mai sus, instituția mass-media poate să aleagă încheierea unui contract de prestări servicii, având ca obiect realizarea investigației jurnalistice. Subliniez că din punct de vedere al impozitării, contractul de prestări servicii nu se deosebește de cel individual de muncă (cuantumul impozitelor este același), diferența apare în drepturile și obligațiile părților acestor două tipuri de contracte distincte. În continuare voi enumera cele mai importante dintre acestea:

  • în contractul de prestări servicii nu există raport de subordonare dintre părți, prestatorul este liber să aleagă modul de prestare a serviciului;
  • contractul de prestări servicii poate fi rezoluționat de către părți, chiar și fără motiv (sub sancțiunea plății prejudiciului), pe când în cadrul contractului individual de muncă salariatul poate fi concediat doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Prin urmare, în dependență de relațiile (drepturile și obligațiile) pe care doriți să le aveți cu jurnalistul de investigație, urmează să alegeți una dintre cele două variante de exercitare a profesiei de jurnalist în cadrul instituției mass-media.

În cadrul instituției noastre mass-media doresc să contractez serviciile unui jurnalist care să realizeze o investigație jurnalistică, într-o perioadă determinată de timp. Trebuie să-l angajez oficial sau pot să închei cu el un contract de prestări servicii ?

Din start precizez că ambele opțiuni sunt absolut legale. Astfel, art. 55 alin. (1) lit. k) din Codul muncii stabilește, citez: “Contractul individual de muncă poate fi încheiat pe durată determinată, conform art. 54 alin. (2), în următoarele cazuri: k) pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucrări;”. Prin urmare, nu există vreun impediment legal ca instituția mass-media să încheie un contract individual de muncă pe o durată determinată și anume pe durata realizării investigației jurnalistice. La acest capitol trebuie să remarc că dacă, la expirarea termenului contractului individual de muncă pe durată determinată, nici una dintre părți nu a cerut încetarea lui și raporturile de muncă continuă de fapt, contractul se consideră prelungit pe durată nedeterminată (art. 83 alin. (4) Codul muncii).

După cum am indicat mai sus, instituția mass-media poate să aleagă încheierea unui contract de prestări servicii, având ca obiect realizarea investigației jurnalistice. Subliniez că din punct de vedere al impozitării, contractul de prestări servicii nu se deosebește de cel individual de muncă (cuantumul impozitelor este același), diferența apare în drepturile și obligațiile părților acestor două tipuri de contracte distincte. În continuare voi enumera cele mai importante dintre acestea:

  • în contractul de prestări servicii nu există raport de subordonare dintre părți, prestatorul este liber să aleagă modul de prestare a serviciului;
  • contractul de prestări servicii poate fi rezoluționat de către părți, chiar și fără motiv (sub sancțiunea plății prejudiciului), pe când în cadrul contractului individual de muncă salariatul poate fi concediat doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Prin urmare, în funcție de relațiile (drepturile și obligațiile) pe care doriți să le aveți cu jurnalistul de investigație, urmează să alegeți una dintre cele două variante de exercitare a profesiei de jurnalist în cadrul instituției mass-media.

Din start precizez că ambele opțiuni sunt absolut legale. Astfel, art. 55 alin. (1) lit. k) din Codul muncii stabilește, citez: “Contractul individual de muncă poate fi încheiat pe durată determinată, conform art. 54 alin. (2), în următoarele cazuri: k) pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucrări;”. Prin urmare, nu există vreun impediment legal ca instituția mass-media să încheie un contract individual de muncă pe o durată determinată și anume pe durata realizării investigației jurnalistice. La acest capitol trebuie să remarc că dacă, la expirarea termenului contractului individual de muncă pe durată determinată, nici una dintre părți nu a cerut încetarea lui și raporturile de muncă continuă de fapt, contractul se consideră prelungit pe durată nedeterminată (art. 83 alin. (4) Codul muncii).

După cum am indicat mai sus, instituția mass-media poate să aleagă încheierea unui contract de prestări servicii, având ca obiect realizarea investigației jurnalistice. Subliniez că din punct de vedere al impozitării, contractul de prestări servicii nu se deosebește de cel individual de muncă (cuantumul impozitelor este același), diferența apare în drepturile și obligațiile părților acestor două tipuri de contracte distincte. În continuare voi enumera cele mai importante dintre acestea:

  • în contractul de prestări servicii nu există raport de subordonare dintre părți, prestatorul este liber să aleagă modul de prestare a serviciului;
  • contractul de prestări servicii poate fi rezoluționat de către părți, chiar și fără motiv (sub sancțiunea plății prejudiciului), pe când în cadrul contractului individual de muncă salariatul poate fi concediat doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Prin urmare, în dependență de relațiile (drepturile și obligațiile) pe care doriți să le aveți cu jurnalistul de investigație, urmează să alegeți una dintre cele două variante de exercitare a profesiei de jurnalist în cadrul instituției mass-media.

Denumirea instituției noastre mass-media conține și denumirea localității în care ne desfășurăm activitatea. Vrem să înregistrăm denumirea în calitate de marcă. Putem să includem în marcă denumirea localității ?

În conformitate cu art. 7 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 38/2008 privind protecția mărcilor, citez: “Se refuză înregistrarea: i) mărcilor care conţin  (…) denumiri ale unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia cazurilor când înregistrarea este autorizată de autorităţile competente;”. În continuare, alin. (3) de la același articol statuează, citez: “Semnele menţionate la alin. (1) lit. i) pot fi incluse ca elemente neprotejate în marcă dacă nu ocupă în aceasta o poziţie dominantă şi dacă există decizia corespunzătoare a autorităţii competente. Autorităţi competente ale Republicii Moldova sunt consiliile locale – privind folosirea denumirilor unităţilor administrativ-teritoriale.”

Prin umare, observăm că o marcă poate conține denumirea localității doar dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:

  • denumirea localității să nu ocupe în denumirea mărcii o poziție dominantă. Determinarea faptului dacă denumirea localității ocupă sau nu o poziție dominantă în marcă îi revine Agenției de Stat pentru Proprietatea Intelectuală, după analizarea fiecărui caz particular.
  • să existe acordul consiliului local al localități pentru a permite înregistrarea mărcii. Acordul va fi oferit printr-o decizie a consiliului local. Considerăm că emiterea unei asemenea decizii reprezintă un drept discreționar al autorității publice locale.

Precizez că în cazul în care marca va fi înregistrată cu denumirea localității, această denumire va fi inclusă ca elemnet neprotejat. Adică, oricare altă persoană, în cazul în care va îndeplini condițiile prevăzute de lege, va putea înregistra o marcă care va conține aceeași denumire de localitate.

În contextul crizei refugiaților, cu care se confruntă în prezent Republica Moldova, instituția noastră mass-media vrea să publice un articol despre procedura de obținere a statutului de refugiat. În acest context, vă rugăm să ne descrieți procedura legală de obținere a acestui statut.

În conformitate cu art. 17 din Legea nr. 270/2008 privind azilul în Republica Moldova, statutul de refugiat se recunoaşte, la solicitare, străinului care:

  • în virtutea unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o deţine şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte să se pună sub protecţia acestei ţări;
  • nedeţinând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care îşi avea domiciliul legal şi obişnuit, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă.

Cererea privind acordarea statutului de refugiat se depune personal de către străin, de îndată ce:

  • s-a prezentat în punctul de trecere  a frontierei de stat;
  • se află pe teritoriul Republicii Moldova;
  • în ţara de origine a străinului cu drept de şedere în Republica Moldova au survenit evenimente care îl determină să ceară protecţie.

Autorităţile competente să primească cereri de azil sunt:

  • Direcţia azil şi integrare şi subdiviziunile structurale şi teritoriale ale Biroului migraţie şi azil;
  • Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne;
  • organele de poliţie;
  • instituţiile subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau subdiviziunile de detenţie provizorie din cadrul organelor de drept.

Înainte de emiterea unei decizii privind cererea de acordare a statutului de refugiat, solicitantului i se dă posibilitatea de a susţine un interviu cu privire la cererea sa. Interviul este efectuat cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de 21 de zile de la data depunerii cererii. Solicitantul de azil poate fi intervievat în prezenţa unui avocat.

Pe parcursul interviului, solicitantul trebuie să răspundă personal la întrebările care îi sunt adresate. Interviul este consemnat în scris într-o notă de interviu, aceasta va cuprinde în mod obligatoriu: datele de identificare a solicitantului, numele consilierului de decizie care efectuează interviul, numele interpretului, datele altor participanţi la interviu, limba în care se desfăşoară interviul, declaraţiile solicitantului referitoare la motivele de azil, precum şi orice altă informaţie care să ducă la soluţionarea cererii.

La finalul interviului, consilierul de decizie aduce la cunoştinţă solicitantului conţinutul notei de interviu. Nota este semnată de către consilierul de decizie, solicitant, interpret şi, după caz, de alţi participanţi la interviu.

După intervievarea solicitantului, în baza informaţiei pregătite de Direcţia azil şi integrare, şeful acestei direcţii emite una din următoarele decizii:

  • recunoaşterea statutului de refugiat;
  • acordarea protecţiei umanitare;
  • respingerea cererii.

Orice decizie a Direcţiei azil şi integrare privind cererea de acordare a statutului de refugiat se comunică de îndată solicitantului în scris, prin comunicare directă sau prin trimitere poştală la ultima lui adresă declarată.

În cazul respingerii cererii de acordare a statutului de refugiat, în decizie se indică dreptul şi termenul în care solicitantul poate ataca, precum şi obligaţia de a părăsi teritoriul Republicii Moldova la expirarea termenului de 15 zile de la data rămânerii irevocabile a deciziei privind respingerea cererii sale de azil.

 

Jurnaliștii care activează în cadrul instituției noastre mass-media întreabă dacă pe perioada stării de urgență au fost stabilite derogările de la legislația privind accesul la informație.

Prin hotărârea Parlamentului nr. 41 din 24.02.2022  a fost declarată starea de urgență pe întreg teritoriul Republicii Moldova,  pentru o perioadă de 60 de zile. Conform art. 2 pct. 7) din hotărârea respectivă, pe perioada stării de urgență, Comisia pentru Situații Excepționale a Republicii Moldova va emite dispoziții în vederea stabilirii unui regim special de lucru pentru agenți economici și instituții publice, soluționarea altor chestiuni privind activitatea acestora, necesare desfășurării lucrărilor de salvare-deblocare și a altor lucrări de neamânat.

Astfel, prin dispoziția Comisiei pentru Situații Excepționale a Republicii Moldova nr. 5 din 02.03.2022, a fost luată decizia ca, citez: “Pe perioada stării de urgență, termenele legal stabilite pentru soluționarea solicitărilor formulate în exercitarea liberului acces la informații de interes public, precum și a petițiilor, se dublează.” (pct. 13 din dispositive)

În consecință, prin derogare de la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 982/2000 privind accesul la informație, pe perioada stării de urgență, informaţiile, documentele solicitate vor fi puse la dispoziţia solicitantului din momentul în care vor fi disponibile pentru a fi furnizate, dar nu mai târziu de 30 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii de acces la informaţie. La fel, prin derogare de la art. 60 alin. (1) Cod administrativ, pe perioada stării de urgență, termenul de soluționare a petițiilor adresate autorităților publice, va fi de 60 de zile calendaristice.

Este important de adăugat că examinarea, de către instanțele de judecată, a cauzelor de contencios administrativ, ce au ca obiect încălcarea dreptului de acces la informațiile de interes public, prin aceeași dispoziție a Comisiei pentru Situații Excepționale a Republicii Moldova nr. 5 din 02.03.2022, au fost supendate de drept, pe întreaga perioadă a stării de urgență (pct. 5.2.1. din dispoziție). Precizez că în termen de 10 zile de la încetarea  stării de urgență, instanțele de judecată vor lua măsurile necesare pentru fixarea termenelor de judecată în cauzele respective (pct. 5.2.3. din dispoziție).

Unul dintre obiectele de activitate ale instituției noastre mass-media este realizarea de emisiuni, la care invităm mai mulți participanți. Avem nevoie de acordul scris al invitaților pentru difuzarea emisiunilor care conțin imaginile acestora ?

În conformitate cu art. 3 din Legea nr. 133/2011 privind protecția datelor cu caracter personal, date cu caracter personal sunt orice informaţie referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă (subiect al datelor cu caracter personal). Astfel, din interpretarea acestui articol, constatăm că imaginea unei persoane constituie date cu caracter personal. În materie de prelucrare a datelor cu caracter personal (difuzarea imaginii unei persoane este o prelucrare a datelor cu caracter personal), regula este necesitatea obținerii consimțământului subiectului datelor cu caracter personal (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 133/2011 privind protecția datelor cu caracter personal).

Precizez că relativ recent, prin Legea nr. 75/2021 pentru modificarea unor acte normative, a fost modificată noțiunea de consimțământ al subiectului de date cu caracter personal, noțiune legiferată de Legea nr. 133/2011 privind protecția datelor cu caracter personal. Astfel, redacția nouă a acestei noțiuni, statuează că acest consimțământ reprezintă manifestarea de voință liberă, specifică, informată și lipsită de ambiguitate a subiectului de date prin care acesta acceptă, printr-o declarație sau printr-o acțiune fără echivoc, ca datele cu caracter personal care îl privesc să fie prelucrate. Prin urmare, observăm că formele de manifestare a consimțământului pentru prelucrarea datelor cu caracter personal sunt:

  • declarația subiectului (consider că aici legiuitorul a avut în vedere o declarație scrisă);
  • acțiune fără echivoc.

Referindu-mă la cea de-a doua modalitate de exprimare a consimțământului, precizez că participarea voluntară la o emisiune televizată, reprezintă în sine o acțiune fără echivoc a subiectului datelor cu caracter personal, prin care acesta acordă consimțământul ca imaginea sa să fie difuzată.

Menționez că prevederi similare se regăsesc și în art. 45 alin. (2) Cod civil, citez: “Dacă o persoană consimte ca imaginea sa să fie captată în circumstanțe din care rezultă în mod evident că imaginea va fi difuzată, se prezumă că ea de asemenea consimte la reproducerea și difuzarea acesteia pe cale obișnuită, așa cum se putea aștepta în mod rezonabil în aceste circumstanțe.”

Concluzionând, în cazul participării unei persoane la o emisiune televizată, acordul în scris al acesteia, pentru difuzarea emisiunii, nu este necesar.

Un reprezentant al instituției noastre mass-media a încercat să participe la ședința unei comisii parlamentare. Din păcate i-a fost refuzat accesul în clădirea Parlamentului, pe motiv că instituția noastră mass-media nu este acreditată. Avem nevoie de acreditare pentru a participa la ședințele Parlamentului și ale comisiilor parlamentare ? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci care este procedura de obținere a acestei acreditări ?

Într-adevăr, pentru reflectarea evenimentelor de la ședințele în plen ale Parlamentului, la şedinţele comisiilor permanente, ale comisiilor speciale, comisiilor de anchetă și ale grupurilor de lucru, la conferinţele de presă și audierile parlamentare, la alte evenimente publice organizate cu participarea conducerii Parlamentului, a președinților de comisii și fracţiuni parlamentare, care se desfăşoară în incinta Parlamentului, instituțiile mass-media au nevoie de acreditare. Dreptul de acreditare la Parlament îl au jurnaliştii, cameramanii, personalul tehnic TV şi radio, care reprezintă publicaţii periodice, agenţii de presă, portaluri informaţionale, instituţii audiovizuale, înregistrate în condiţiile legislaţiei în vigoare, liber-profesioniştii, precum şi cei care reprezintă mijloacele de informare în masă din străinătate. Procedura de acreditare este legiferată de Regulamentul privind acreditarea reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă la Parlamentul Republicii Moldova (în continuare Regulament).

Conform prevederilor Regulamentului, acreditarea se efectuează la începutul activității Parlamentului de o nouă legislatură şi este valabilă pe întreaga durată a mandatului Parlamentului. Până la perfectarea legitimațiilor de acreditare pentru o nouă legislatură a Parlamentului vor fi valabile cele din legislatura precedentă. Pentru obţinerea acreditării, instituțiile mass-media expediază Direcției generale comunicare și relații publice o solicitare, confirmată prin semnătura directorului sau redactorului-șef al instituției, prin antetul şi ştampila acesteia. Solicitarea va conține: a) denumirea instituției mass-media şi datele de contact; b) numele şi prenumele persoanei/persoanelor pentru care se solicită acreditarea şi funcţia acesteia/acestora (jurnalist, operator, fotograf). La solicitare se vor anexa: a) confirmarea din partea asociațiilor obşteşti ale jurnaliștilor, în cazul celor liber-profesioniști; b) copia de pe carnetul de acreditare eliberat de Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, în cazul reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă străine.

Solicitarea de acreditare trebuie prezentată, în scris, pe suport de hârtie și în variantă electronică Direcției generale comunicare și relații publice. Dosarele incomplete pentru obținerea acreditării nu vor fi examinate, Direcția generală comunicare și relații publice urmând să anunțe solicitantul despre actele lipsă la dosar. O instituție mass-media nu poate solicita mai mult de 4 legitimații de acreditare. Legitimațiile de acreditare se eliberează în termen de 14 zile lucrătoare de la înregistrarea dosarului complet de acreditare.

Regulamentul conține inclusiv drepturile și obligațiile reprezentanților instituțiilor mass-media acreditate, iar pentru încălcarea obligațiilor enumerate, Biroul permanent al Parlamentului, la propunerea Direcției generale comunicare și relații publice, are dreptul să să retragă acreditarea acordată. 

 

Administratorul instituției noastre mass-media a fost sancționat contravențional pentru calomnie. Motivul sancționării a fost publicarea, pe portalul de știri pe care îl administrăm, a unui articol pretins defăimător. În consecință, administratorului i-a fost aplicată sancțiunea contravențională, ținând cont anume de calitatea acestuia de persoană cu funcție de răspundere în cadrul instituției mass-media. Precizez că articolul dat nu a fost scris de către administratorul instituției, ci de către un alt jurnalist de-al nostru (autorul nefiind indicat în articol). În circumstanțele expuse, putea fi atras la răspundere contravențională administratorul ?

În conformitate cu art. 8 Cod contravențional, citez: “ (1) Persoana este supusă răspunderii contravenţionale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie. (2) Este supusă răspunderii contravenţionale numai persoana care a săvârşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea contravenţională.” Din interpretarea articolului citat, care a fost legiferat cu titlu de principiu – Principiul caracterului personal al răspunderii contravenţionale, înțelegem că o persoană poate fi atrasă la răspundere contravențională doar pentru faptele proprii, și doar săvârșite cu vinovăție. Astfel, în virtutea principiului enunțat, în cazul în care angajatul (prepusul) unei persoane juridice, comite o faptă sancționabilă contravențional, pentru acea faptă urmează a fi atras la răspundere anume făptuitorul și nu administratorul persoanei juridice. 

Dacă este să analizăm condițiile atragerii la răspundere contravențională a persoanei cu funcție de răspundere, observăm că legea instituie anumite condiții distincte pentru intervenirea răspunderii acestui subiect special, citez din art. 16 alin. (6) Cod contravențional:” Persoana cu funcţie de răspundere este pasibilă de răspundere contravenţională pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de prezentul cod în cazul: a) folosirii intenţionate a atribuţiilor sale contrar obligaţiilor de serviciu; b) depăşirii vădite a drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege; c) neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu.” La fel, țin să subliniez că în lipsa condiţiilor enunţate, persoana cu funcţie de răspundere vinovată de săvârşirea unei contravenţii răspunde conform dispoziţiilor generale (art. 16 alin. (7) Cod contravențional). 

Raportând normele de drept invocate la circumstanțele de fapt expuse de dumneavoastră, menționăm că administratorul instituției mass-media putea fi sancționat contravențional, în calitatea sa de persoană cu funcţie de răspundere, doar în cazul în care ar fi fost probat faptul că: 

  1. administratorul a comis personal fapta de calomnie;  
  2. administratorul a comis fapta prin una dintre modalitățile enumerate la art. 16 alin. (6) Cod contravențional, adică prin: a) folosirii intenţionate a atribuţiilor sale contrar obligaţiilor de serviciu; b) depăşirii vădite a drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege; c) neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu. 

Pe de altă parte, în cazul în care administratorul a comis fapta sancționabilă contravențional în alte circumstanțe decât cele enumerate la art. 16 alin. (6) Cod contravențional, atunci acesta urma a fi sancționat nu ca o persoană cu funcție de răspundere, ci ca o simplă persoană fizică (în cazul respectiv sancțiunea este mai blândă). 

Instituția noastră mass-media a fost acționată în judecată într-un litigiu civil, având ca obiect încasarea unei sume de aproximativ 100 000 lei. În cadrul acestui proces, oponenții au solicitat instanței de judecată aplicarea sechestrului pe toate bunurile noastre, inclusiv pe conturile bancare, până la soluționarea definitivă a procesului. Instanța de judecată le-a admis cererea, iar executorul judecătoresc a blocat conturile noastre bancare, paralizând astfel întreaga activitate a instituției. Pe conturile bancare avem sume de bani mai mari decât 100 000 lei, dar, din cauza sechestrelor aplicate, nu le putem folosi. Ce putem face pentru a ne putea folosi de propriii bani din conturile bancare blocate ?

Din informațiile pe care mi le-ați furnizat, înțeleg că instanța de judecată a admis în privința instituției dumneavoastră o cerere de aplicare a măsurilor de asigurare a acțiunii.  Asemenea măsuri se impun, până la soluționarea definitivă a cauzei civile, în cazul în care neaplicarea acestora ar face imposibilă o eventuală executare a hotărârii judecătoreşti de admitere a pretențiilor (art. 174 alin. (1) Cod de procedură civilă). 

În primul rând, menționez că aplicarea acestor măsuri poate fi contestată în instanța ierarhic superioră, iar în cazul în care măsurile au fost aplicate neîntemeiat, acestea pot fi anulate. Contestarea acestor măsuri poate fi exercitată în termen de 15 zile de la recepționarea încheierii judecătorești prin care măsurile date au fost aplicate. 

În al doilea rând, conform art. 176 alin. (2) Cod de procedură civilă, măsurile de asigurare a acțiunii se aplică în limita valorii revendicărilor din acțiune. Adică, dacă suma de bani pe care oponenții dumneavoastră o pretind este de 100 000 lei, atunci sechestrele, inclusiv pe contul bancar, se fac în limita acestei sume. Astfel, în cazul în care pe conturile bancare aveți mai mult decât 100 000 lei, acest excedent puteți să-l folosiți neîngrădit. 

Prin urmare, acțiunile executorului judecătoresc, prin care a blocat contul bancar și a sechestrat sume de bani mai mari decât 100 000 lei, sunt ilegale. În aceste circumstanțe, puteți să vă adresați executorului judecătoresc cu o cerere, prin care să solicitați ridicarea interdicțiilor/sechestrelor asupra mijlocelor bănești ce depășesc suma de 100 000 lei. Menționez că în cazul în care executorul judecătoresc nu va satisface solicitarea dumneavoastră, puteți să-l acționați în judecată, solicitând inclusiv și repararea prejudiciului astfel cauzat. 

Instituția noastră mass-media, în activitatea acesteia, sprijina anumite evenimente în care oferim premii, donații. În aceste cazuri putem beneficia de anumite facilități fiscale ?

Într-adevăr, legislația națională acordă anumite facilități fiscale pentru persoanele juridice (agenții economice) care fac donații/sponsorizări. Astfel, art. 36 alin. (1) din Codul fiscal statuează, citez: „Agentul economic rezident are dreptul la deducerea oricăror donaţii făcute de el pe parcursul perioadei fiscale în scopuri filantropice sau de sponsorizare, dar nu mai mult de 5% din venitul impozabil.”. Alineatul (2) al aceluiași articol stipulează că  pot fi deduse numai donaţiile făcute în scopuri filantropice sau de sponsorizare, în favoarea autorităţilor publice şi instituţiilor publice, a organizaţiilor necomerciale, precum şi în favoarea caselor de copii de tip familial. Noțiunile de activitate filantropică și de sponsorizare le regăsim la art. 1 din Legea nr. 1420/2002 cu privire la filantropie și sponsorizare. Astfel, prin noţiunea de activitate filantropică se înţelege acordarea de ajutor material benevol, imparţial şi necondiţionat sau prestarea de servicii gratuite de către persoane fizice sau juridice pentru o persoană (un grup de persoane), fără a cere în schimb vreo recompensă, plată sau executare a anumitor obligaţii şi fără a obţine vreun profit. Ce ține de activitatea de sponsorizare, legea ne spune că aceasta se desfăşoară de către persoane fizice şi juridice benevol, la solicitare, şi constă în acordarea de mijloace financiare sau de alte bunuri pentru susţinerea unor acţiuni de interes public.

Donaţiile în scopuri filantropice sau de sponsorizare vor fi deduse numai în cazul confirmării acestora. Procedura confirmării se realizează conform pct. 57-65 din Regulamentul
cu privire la determinarea obligațiilor fiscale aferente impozitului  pe venitul persoanelor juridice şi persoanelor fizice  care practică activitate de întreprinzător, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 693 din 11.07.2018. Regulamentul respectiv menționează că filantrop sau sponsor poate fi orice persoană rezidentă (juridică şi fizică) care desfășoară activitate de întreprinzător, indiferent de forma de proprietate, care efectuează donaţii filantropice sau de sponsorizare sub formă de: 1) transmitere dezinteresată (gratuită sau în condiţii avantajoase) a drepturilor de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra oricăror bunuri care sunt obiecte ale dreptului de proprietate, inclusiv asupra mijloacelor băneşti şi/sau obiectelor proprietăţii intelectuale; 2) executare şi prestare dezinteresată (gratuită sau în condiţii avantajoase) a lucrărilor şi serviciilor.

 

În continuare voi expune câteva prevederi importante din procedura de confirmare a donațiilor, legiferată de Regulamentul indicat mai sus:

  1. Donaţiile în scopuri filantropice sau de sponsorizare pot fi efectuate atât în formă bănească, cât şi nebănească.
  2. Agenții economici care pe parcursul perioadei fiscale au efectuat donaţii în scopuri filantropice sau de sponsorizare trebuie să confirme cheltuielile suportate pentru a primi dreptul de a deduce aceste cheltuieli. 
  3. Deducerea oricăror donaţii efectuate în decursul perioadei fiscale în scopuri filantropice sau de sponsorizare se permite în cuantum ce nu depăşeşte indicatorul stabilit la art. 36 alin. (1) din Cod din venitul impozabil.
  4. Drept bază pentru acordarea donaţiilor filantropice sau a sponsorizărilor o constituie contractul de donație și cererea în formă scrisă din partea beneficiarilor care doresc să primească astfel de ajutor şi care, în cadrul Codului fiscal, au acest drept. 
  5. Agentul economic care face donaţia în formă nebănească, sub formă de un bun se consideră ca persoană care a vândut bunul la un preţ ce reprezintă baza lui valorică ajustată. Calcularea bazei valorice ajustate a proprietăţii la momentul donaţiei se efectuează conform prevederilor pct. 88 din Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 338 din  21 martie 2003. Pentru active, cu excepţia proprietăţii pentru care se calculează amortizarea şi a activelor de capital, baza valorică ajustată reprezintă valoarea contabilă a activelor la momentul donaţiei.
  6. În cazul în care donaţiile au formă nebănească, confirmarea donaţiei se face în baza următoarelor documente: 
  1. contractul de donaţie filantropică/contract de sponsorizare încheiat între filantrop/sponsor şi beneficiarul ajutorului filantropic/sponsorizării în formă simplă scrisă, iar în cazul donării cu titlu filantropic/de sponsorizare a bunurilor imobile, autentificat notarial, cu specificarea fiecăreia dintre valorile donate (mărfuri şi materiale), menţionându-se scopul donaţiei sau destinaţia bunurilor donate; 
  2. contractul încheiat, împuternicirile oferite de destinatar şi, în cazul existenţei deciziei conducerii organizaţiei care acordă ajutorul filantropic/sponsorizarea, documentul primar cu regim special – factura fiscală. În factura fiscală se indică denumirea mărfurilor, expeditorul încărcăturii, destinatarul, iar în partea de jos se introduce nota „Donaţie filantropică”/„Sponsorizare”. 
  1. În cazurile în care donaţiile filantropice sau sponsorizările au fost făcute sub formă monetară, suplimentar contractului de donaţie/sponsorizare, drept document confirmativ servește documentul de plată la adresa beneficiarilor. 

În cadrul instituției noastre mass-media, cu forma de organizare societate cu răspundere limitată, anumiți jurnaliști activează în temeiul contractului de autor. În aceste cazuri, societatea comercială este obligată să calculeze și să achite contribuțiile de asigurări sociale de stat obligatorii ?

Conform art. 23 alin. (1) al Legii nr. 489/1999 privind sistemul public de asigurări sociale, tipurile de drepturi și de venituri aferent cărora nu se calculează contribuții de asigurări sociale de stat obligatorii, sunt enumerate în Anexa nr. 3 la prezenta lege. Astfel, pct. 26 din Anexa nr. 3 din legea menționată, statuează că contribuţii de asigurări sociale de stat obligatorii (inclusiv contribuţia individuală de asigurări sociale de stat obligatorie de 6 % din salariu şi din alte drepturi plătite de angajator angajatului) nu se calculează din următoarele drepturi şi venituri: 26)  sumele plătite pentru dreptul de autor şi cele obţinute în baza unei convenţii civile, cu excepţia veniturilor obţinute conform contractelor pentru executarea de lucrări sau pentru prestarea de servicii.

Din aceste considerente, în activitatea jurnalistică, instituțiilor mass-media le este mai convenabil să încheie cu jurnaliștii anume contracte de autor și nu contracte individuale de muncă sau de prestări servicii, pentru care urmează a fi achitate contribuţiile de asigurări sociale de stat.

Pe de altă parte, jurnaliștii, care contractează cu instituția mass-media în temeiul contractului de autor, nu vor beneficia de garanțiile prevăzute de legislația muncii (concedii, indemnizații, stagiu de muncă etc.), inclusiv de stabilitatea locului de muncă (contractul de autor poate fi rezoluționat). Prin urmare, observăm că încheierea contractului de autor cu jurnaliștii, în locul contractului individual de muncă, este în favoarea anume a instituției mass-media și nu a jurnalistului.

Instituția noastră mass-media recent a procurat o dronă. Este necesară înregistrarea acesteia pentru efectuarea filmărilor în scopuri jurnalistice ?

În legislația națională actuală, identificăm reglementarea juridică a “dronelor” în Codul aerian al Republicii Moldova, care legiferează noțiunea de aeronavă fără pilot – aeronavă ghidată fie de către un pilot automat de la bordul ei, fie prin telecomandă de la un centru de control de la sol sau dintr-o altă aeronavă pilotată de echipaj uman. Aeronava respectivă urmează a fi înregistrată de către Autoritatea Aeronautică Civilă (atașat găsiți formularul tip pentru cererea de înregistrare).

Conform art. 33 alin. (1) din același act normativ, zborurile aeronavelor fără pilot pot fi efectuate fără permisiunea prealabilă a autorităţii administrative de implementare şi realizare a politicilor în domeniul aviaţiei civile doar în zonele special rezervate. Cu alte cuvinte, în cazul în care doriți să efectuați un zbor cu aeronava fără pilot în alte zone decât cele special rezervate pentru acest lucru, aveți nevoie de permisiunea prealabilă a Autorității Aeronautice Civile.

În cazul în care aeronava fără pilot este dotată cu mijloace tehnice de captare sau transmisiune a semnalelor video/foto, pentru operarea acesteia, suplimentar se vor prezenta Autorității Aeronautice Civile: a) Avizul Ministerului Apărării al Republicii Moldova; b) Avizul Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova. Avizele respective se acordă atât pentru un zbor cât și pentru mai multe.

Atașat o să găsiți formularul tip pentru obținerea avizului în vederea efectuării zborului, la cerere urmează să atașați și avizele Ministrului Apărării și a Serviciului de Informații și Securitate.

Instituția noastră mass-media a fost acționată în judecată, într-un litigiu privind apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale. Una dintre pretențiile reclamantului se referă la recuperarea cheltuielilor de asistență juridică, într-un cuantum exagerat, din punctul nostru de vedere. Sunt prevăzute în legislație anumite limite pentru suportarea cheltuielilor de asistență juridică ? Este legală această solicitare ?

În conformitate cu art. 94 alin. (1) Cod de procedură civilă, citez: “Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să plătească, la cererea părţii care a avut câştig de cauză, cheltuielile de judecată.”. În continuare, art. 96 alin. (1) și (11) din același act normativ statuează că, citez: “ (1) Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să compenseze părţii care a avut câştig de cauză cheltuielile ei de asistenţă juridică, în măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile. (11)  Cheltuielile menţionate la alin. (1) se compensează părţii care a avut câştig de cauză dacă aceasta a fost reprezentată în judecată de un avocat.” După cum putem observa, pentru ca o parte în proces să poată pretinde compensarea cheltuielilor de asistență juridică, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții:

  1. Partea în proces să câștige litigiul, respectiv cheltuielile de asistență juridică vor fi achitate de către partea perdantă;
  2. Partea să fie reprezentantă în instanță de către una avocat;
  3. Cheltuielile de asistență juridică să fie reale, necesare și rezonabile.

Dacă primele două condiții sunt destul de clare, în continuare voi încerca să explic ce înseamnă cheltuieli reale, necesare și rezonabile.

Cheltuielile reale sunt acele cheltuieli care au fost într-adevăr suportate de către participantul la proces. În vederea probării acestui fapt, participantul urmează să prezinte în instanța de judecată dovada plății sumelor de bani către avocat, cu titlu de asistență juridică (bon de plată, ordin de încasare etc). În lipsa prezentării unor asemenea probe, cheltuiala pretinsă nu va fi considerată reală.

Cheltuielile necesare sunt cheltuielile a căror suportare participantul trebuia să și-o asume, în condiții și circumstanțe obiective. Spre exemplu, în cazul în care o persoană se adresează cu o cerere prealabilă către o altă persoană, solicitând o anumită prestație, acordându-i în acest sens și un termen, iar acesta din urmă execută prestația în termenul acordat, atunci sumele de bani achitate avocatului, în vederea adresării în instanța de judecată, achitate înainte de expirarea termenului acordat pentru executarea prestației, vor fi considerate cheltuieli care nu erau necesare.

Ce ține de rezonabilitatea cheltuielilor, aici pot spune că relațiile dintre avocat și clientul său sunt guvernate de principiul libertății contractuale, respectiv cuantumul onorariului nu poate fi limitat de lege. Cu toate acestea, partea perdantă a procesului va fi obligată să achite doar partea rezonabilă din acest onorariu. Ne va ajuta în stabilirea caracterului rezonabil al cheltuielilor Recomandarea Consiliului Uniunii Avocaților privind cuantumul onorariilor avocaților și compensarea de către instanțele de judecată a cheltuielilor de asistență juridică, aprobată prin decizia Consiliului Uniunii Avocaților nr. 2 din 30.03.2012. Chiar dacă această recomandare este cam veche, nu există un alt act care ar reglementa cuantumul onorariului avocaților. Astfel, în accepțiunea Consiliului, un diapazon rezonabil şi recomandabil pentru mărimea tarifelor orare ale avocaţilor din Republica Moldova este între 50 şi 150 euro/oră. În acest sens, pentru a proba caracterul rezonabil al acestor cheltuieli, avocatul părții care a solicitat compensarea cheltuielilor trebuie să probeze timpul de lucru utilizat pentru litigiul respectiv (de exemplu să prezinte un tabel unde să fie reflectat timpul de lucru). Prin urmare, raportând timpul de lucru la cuantumul onorariului recomandabil menționat mai sus, vom putea stabili rezonabilitatea cheltuielilor de asistență juridică.

Concluzionând, instanța de judecată va admite cererea parții în proces de compensare a cheltuielilor de asistență juridică, doar în cazul întrunirii cumulative a condițiilor enumerate anterior.

Instituția noastră mass-media s-a adresat către o autoritate publică cu o solicitare de acces la informație. Solicitarea a fost expediată prin poșta electronică fiind aplicată și semnătura electronică. Cu toate acestea, am fost contactați de către reprezentantul autorității publice respective și am fost somați să depunem o cerere în scris la sediul autorității publice, în cazul în care dorim să primim un răspuns. Este legală această conduită ? Cum ne putem proteja de asemenea abuzuri ?

În conformitate cu art. 28 alin. (1) Cod administrativ, citez: “Procedura administrativă se realizează într-un mod simplu, adecvat, rapid, eficient şi corespunzător scopului. Realizarea procedurii administrative prin intermediul mijloacelor electronice de comunicație este obligatorie în toate situațiile în care mijloacele respective pot fi utilizate, cu excepția cazurilor în care legea stabilește altfel.” La fel, din interpretarea coroborată a art. 73 alin. (5), art. 75 alin. (1) lit. e) Cod administrativ rezultă cu certitudine că solicitarea de acces la informație (petiția) poate fi expediată și prin mijloace electronice, cu respectarea prevederilor legale referitoare la documentul electronic. Astfel, în situația respectivă, conduita agentului statutului este una ilegală.

Precizăm că la data de 10.01.2022, în legislația națională au fost operate mai multe modificări, în diferite acte normative, care au drept scop facilitarea comunicării între persoane și autoritățile statutul anume prin mijloace electronice. Astfel, în Codul contravențional a fost introdusă contravenția de – Exces de putere în cazul documentelor în format electronic (art. 3137 Cod contravențional), care prevede că, citez: “Refuzul unei autorități sau instituții publice de a recepționa, de a înregistra sau de a examina ori ignorarea unei cereri, reclamații, petiții, sesizări pe motiv că a fost depusă în formă electronică, dacă aceasta întrunește cerințele de conținut și de formă prevăzute de legislația ce reglementează documentele electronice, se sancționează cu amendă de la 45 la 60 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere.” (art. 3137 alin. (1) Cod contravențional). La fel, se sancționează cu amendă de la 35 la 50 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere, omiterea utilizării sistemelor informaționale automatizate sau a mijloacelor electronice de comunicație dedicate, dacă acestea sunt disponibile și funcționale, în desfășurarea procedurii administrative, în procesul de comunicare cu persoanele/instituțiile vizate sau la prestarea serviciilor din competența autorității sau instituției publice respective, precum și nerespectarea obligației prevăzute de legislație de a emite acte în formă de document electronic (art. 3137 alin. (2) Cod contravențional).

Precizăm că sancționarea pentru comiterea contravenției prevăzute la art. 3137 Cod contravențional este de competența Centrului Național Anticorupție (art. 401 alin. (1) Cod contravențional).

Prin urmare, în situația descrisă de dumneavoastră, urmează să scrieți o plângere contravențională către Centru Național Anticorupție, iar persoanele responsabile din cadrul acestei instituții vor aplica sancțiunile prevăzute de art.  3137 Cod contravențional.

Instituția noastră mass-media tot mai des primește oferte din partea organizațiilor de creditare nebancare pentru plasarea publicității serviciilor de creditare. Ținând cont de sensibilitatea acestui subiect în spațiul public, îndeosebi referitor la acțiunile de rea-credință a companiilor respective în raport cu clienții lor, am vrea să știm dacă sunt anumite reguli de pe care trebuie să le respectăm pentru publicitatea unor asemenea servicii ?

În conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 202/2013 privind contractele de credit pentru consumatori, citez: “Orice formă de publicitate referitoare la contractele de credit care indică o rată a dobânzii sau alte cifre referitoare la costul creditului pentru consumator va cuprinde informaţii standard în conformitate cu prevederile din prezentul articol.” Precizăm că informațiile standard sunt enumerate exhaustiv la alineatul (2) de la același articol, mai exact acestea se referă la:

  • rata dobânzii aferente creditului, fixă şi/sau flotantă, împreună cu informaţiile privind orice costuri incluse în costul total al creditului pentru consumator;
  • valoarea totală a creditului;
  • dobânda anuală efectivă, care se indică în mod evidențiat (cu caractere aldine); 
  • dacă este cazul, durata contractului de credit;
  • în cazul unui credit sub formă de amânare la plată pentru un anumit bun sau serviciu, preţul actual şi valoarea oricărei plăţi în avans; şi
  • dacă este cazul, valoarea totală plătibilă de către consumator şi valoarea ratelor de plată;
  • atenţionarea consumatorului de către creditor asupra responsabilităţii de rambursare a creditului. 

Este important de menționat că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 202/2013 privind contractele de credit pentru consumatori impune analizarea legalității conținutului publicitar și din perspectiva Legii nr. 1227/1997 cu privire la publicitate și a practicilor comerciale incorecte. Astfel, conform art. 20 alin. (1) lit. e) din Legea cu privire la publicitate (prevedere legală la care trebuie să atragem atenția), citez: “La producerea, plasarea şi difuzarea publicităţii serviciilor financiare (inclusiv bancare), de asigurare şi de investiţii legate de utilizarea mijloacelor băneşti ale persoanelor fizice şi juridice, precum şi a hârtiilor de valoare, nu se admite: e) tăinuirea cel puţin a uneia din condiţiile contractului, dacă publicitatea comunică condiţiile acestuia.” La fel, alin. (2) de la același articol statuează că, citez: “Publicitatea serviciilor financiare (…) se permite numai în cazul în care furnizorul de publicitate dispune de licenţă de stat pentru genul respectiv de activitate cu indicarea organului care a eliberat licenţa, numărului şi datei eliberării ei.

Prin urmare, pentru a plasa publicitatea organizațiilor de creditare nebancară trebuie să analizați dacă conținutul acesteia este conform cu prevederile legale enumerate mai sus. 

În spațiul public se vehiculează cu informația că instituțiilor mass-media le este interzisă expunerea publicității jocurilor de noroc. Este adevărată informația respectivă ? Care sunt sancțiunile pentru încălcarea acestei reguli ?

În luna noiembrie 2021, Parlamentul Republicii Moldova, prin Legea nr. 195/2021 pentru modificarea unor acte legislative, a operat mai multe modificări și completări ale anumitor acte normative, care au drept consecință interzicerea publicității activității jocurilor de noroc. Este important de menționat că prin activitate în domeniul jocurilor de noroc înțelegem: întreținerea cazinourilor, organizarea şi desfăşurarea loteriilor, organizarea funcţionării sălilor de joc cu automate de joc cu câştiguri băneşti, organizarea şi desfăşurarea pariurilor pentru competiţiile/evenimentele sportive, organizarea jocurilor de noroc prin intermediul rețelelor de comunicaţii electronice (art. 6 alin. (1) din Legea nr. 291/2016 cu privire la organizarea și desfășurarea jocurilor de noroc). Subliniez că Legea nr. 195/2021 pentru modificarea unor acte legislative, va intra în vigoare la data de 01.01.2022.  

Ca să fiu mai exact, art. 53 alin. (2) din Legea nr. 291/2016 cu privire la organizarea și desfășurarea jocurilor de noroc, din data de 01.01.2022, va statua că, citez:Se interzice orice formă, directă sau indirectă, de acțiuni publicitare (promoționale) pentru promovarea și/sau stimularea jocurilor de noroc (inclusiv a celor on-line), a pariurilor pentru competițiile/evenimentele sportive și a altor activități din domeniul jocurilor de noroc, inclusiv publicitatea la radio şi televiziune, în presa scrisă, în serviciile cinematografice și video, prin internet, cu utilizarea reţelelor telefonice și telegrafice, ceea ce include, dar nu se reduce la acestea, publicitatea exterioară şi cea din interiorul spațiilor publice închise şi semiînchise, în special publicitatea în exteriorul şi interiorul locurilor de vânzare angro şi cu amănuntul şi publicitatea în localurile în care se prestează servicii, publicitatea în sau pe mijloacele de transport şi prin intermediul trimiterilor poştale.” 

Dacă este să mă refer la sancțiunile prevăzute de lege, pentru încălcare interdicției publicității jocurilor de noroc, precizez că în conformitate cu art. 63 alin. (3) lit. b1 ) din Codul serviciilor media audiovizuale al Republicii Moldova, citez: “Sunt interzise comunicările comerciale audiovizuale pentru: b1) jocuri de noroc, pariuri pentru competițiile/evenimentele sportive şi alte activități din domeniul jocurilor de noroc;”. Sancțiunea pentru încălcarea acestei prevederi legale este amendă de la 5 000 de lei la 10 000 de lei, aplicată de către Consiliul Audiovizualului, față de furnizorii de servicii media şi distribuitorii de servicii media (art. 84 alin. (5) lit. j) din Codul serviciilor media audiovizuale al Republicii Moldova). La fel, în conformitate cu art. 69 alin. (5) lit. d) din  Codul serviciilor media audiovizuale al Republicii Moldova statuează, citez: “Este interzisă plasarea de produse referitoare la: d) jocuri de noroc, pariuri pentru competițiile/evenimentele sportive şi alte activități din domeniul jocurilor de noroc.” Sancțiunea pentru încălcarea acestei prevederi legale este amendă de la 10 000 de lei la 15 000 de lei, aplicată de către Consiliul Audiovizualului, față de furnizorii de servicii media şi distribuitorii de servicii media (art. 84 alin. (6) lit. e) din Codul serviciilor media audiovizuale al Republicii Moldova).

Mai mult decât atât, legiuitorul a stabilit și o sancțiune contravențională pentru încălcarea interdicției publicității jocurilor de noroc. Astfel, conform art. 2771 alin. (5) Cod contravențional, citez: “Amplasarea şi/sau difuzarea publicităţii în favoarea promovării și/sau stimulării jocurilor de noroc (inclusiv a celor on-line), a pariurilor pentru competițiile/evenimentele sportive și a altor activități din domeniul jocurilor de noroc se sancționează cu amendă de la 60 la 120 de unităţi convenţionale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 120 la 180 de unităţi convenţionale aplicată persoanei cu funcție de răspundere, cu amendă de la 200 la 300 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate pe un termen de la 6 luni la un an.” 

 

Pentru încheierea, cu Î.S. “Poșta Moldovei”, a contractului privind distribuirea edițiilor periodice, publicația noastră periodică este obligată să prezinte un Certificat de la Casa Cărții. Pentru a obține acest certificat ne este solicitată o taxă. Este legal acest lucru ?

Din interpretarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 939/2000 cu privire la activitatea editorială, constatăm că pentru tipărirea ziarelor/revistelor este necesar ca acestea să dețină codul ISSN (Internațional Standard Serial Number) – Număr Internaţional Standard al Publicaţiilor Seriale, atribuit de Camera Națională a Cărții. Precizez că în conformitate cu pct. 21 din Regulamentul de funcţionare a sistemului ISSN în Republica Moldova, adoptat prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 79 din 05.05.2015, pentru acordarea codului ISSN se încasează o taxă, conform Nomenclatorului serviciilor cu plată aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1311 din 12.12.2005. Analizând hotărârea de Guvern menționată, constatăm că aceasta nu reglementează acordarea contra plată a codului ISSN.

Cu toate acestea, Anexa la Regulamentul de funcţionare a sistemului ISSN în Republica Moldova, legiferează contractul tip cu privire la aderarea la Centrul Naţional ISSN Moldova, iar acesta, la pct. 4.2. din Contract, statuează că editorul trebui să achite cotizaţia de membru a Centrului Naţional ISSN. Prin urmare, taxa solicitată de către Camera Națională a Cărții, reprezintă cotizația de membru a Centrului Naţional ISSN și este aprobată de către Ministerul Culturii.  

În cadrul alegerilor locale, un concurent electoral a prezentat la redacție un spot publicitar, care ne provoacă îndoieli despre posibilitatea punerii lui în emisie. Conținutul spotului este despre un alt contracandidat și conține informații parțial neautentice și false. Cum putem justifica juridic refuzul difuzării spotului publicitar respectiv ?

În conformitate cu art. 72 din Codul serviciilor media audiovizuale al Republicii Moldova, citez: “Publicitatea politică şi cea electorală se difuzează în conformitate cu prevederile Codului electoral şi ale Legii nr.1227/1997 cu privire la publicitate.” Prin urmare, regulile de difuzarea ale publicității electorale sunt stabilite de Codul electoral şi Legea nr.1227/1997 cu privire la publicitate. În continuare, art. 70 alin. (1) Cod electoral stabilește, citez: “ În perioada electorală, programele şi materialele scrise care vizează, într-un fel sau altul, concurenţii electorali şi/sau candidaţii se difuzează/se publică cu respectarea Regulamentului privind reflectarea campaniei electorale în mijloacele de informare în masă, aprobat de Comisia Electorală Centrală în primele 7 zile ale perioadei electorale.” Ținând cont de faptul că legislația electorală nu reglementează obligativitatea aprobării, de către Comisia Electorală Centrală, a Regulamentului privind reflectarea campaniei electorale pentru desfășurarea alegerilor noi, desfășurate ca urmare a demisionării primarului mun. Bălți, urmează a fi aplicate prevederile Regulamentului privind reflectarea campaniei electorale la alegerile locale generale din 20 octombrie 2019 în mijloacele de informare în masă din Republica Moldova (în continuare Regulament). 

Astfel, conform pct. 26 al Regulamentului, citez: “Spoturile electorale nu vor conține tertipuri de imagini și/sau sunete, limbaj licențios sau injurii care lezează onoarea și demnitatea persoanei, calomnii, îndemnuri la ură între persoane, națională, rasială sau religioasă, incitare la violență publică în masă, incitarea la acțiuni care au drept scop răsturnarea sau schimbarea prin violență a sistemului de stat sau prin încălcarea prin violență a integrității Republicii Moldova, incitarea la acțiuni extremiste și/sau teroriste ori la alte acțiuni care au ca scop încălcarea ordinii de drept. Sunt interzise montajele dacă schimbă esența mesajului inițial și ca rezultat lezează onoarea, demnitatea concurentului electoral.”. Astfel, consider că falsitatea unui spot electoral se încadrează în interdicțiile enumerate mai sus, or această falsitate se manifestă prin tertipuri de imagini și sunete care lezează onoarea și demnitatea unui alt concurent electoral.  La fel, pct. 27 din Regulament statuează, citez: “Fiecare spot publicitar difuzat trebuie să includă denumirea lizibilă a concurentului electoral care l-a comandat.” Respectiv, spotul publicitar transmis mie spre vizualizare nu conținea denumirea concurentului electoral, ceea ce reprezintă la fel o încălcare a legislației.

Dacă este să ne referim la prevederile Legii nr.1227/1997 cu privire la publicitate, atunci menționez că în conformitate cu art. 9 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din aceeași lege, publicitatea neonestă (publicitate care discreditează persoanele fizice şi juridice; conţine comparaţii incorecte ) și neautentică (publicitatea care conţine date ce nu corespund realităţii) este interzisă. Din cele expuse de dumneavoastră, pot constata că spotul publicitar conține atât informații neautentice, cât și neoneste. 

Prin urmare, prevalându-vă de argumentele expuse mai sus, precum că spotul electoral nu conține denumire concurentului electoral, prezintă date neoneste, neautentice și care lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională a unui alt candidat electoral, puteți refuza difuzarea acestuia. 

 

Reporterul instituției noastre mass-media a participat la o ședință de judecată într-o cauză penală. Chiar dacă ședința de judecată era publică, judecătorul nu i-a permis să înregistreze audio/video ședința de judecată. A procedat legal judecătorul interzicând filmarea ședinței?

Una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil, fie acesta civil sau penal, este publicitatea ședințelor de judecată. Acest lucru este consfințit, cu titlu de principiu, atât în legislația specială procesuală, cât și în Constituția Republicii Moldova (art. 117 din Constituție). Cu toate acestea, pentru asigurarea desfășurării normale și eficiente a ședințelor de judecată, prevederile legale procesuale instituie anumite reguli pentru mass-media, în ce privește înregistrarea ședințelor respective.

Dacă este să vorbim despre cauzele penale, atunci art. 316 alin. (3) Cod de procedură penală statuează, citez: “Preşedintele şedinţei poate permite reprezentanţilor mass-media, în cazurile în care cauza prezintă interes public, să efectueze înregistrări audio, video şi să fotografieze unele secvenţe de la deschiderea şedinţei în măsura în care acestea nu perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi nu aduc atingere intereselor participanţilor la proces.”  Din conținutul normei legale citate desprindem câteva reguli:

  • reprezentanții mass-media pot înregistra audio/video doar cauzele ce prezintă interes public;
  • reprezentanții mass-media pot înregistra audio/video doar unele secvențe de la deschiderea ședinței, nu și însăși desfășurarea ședinței sau ședința în integralitatea sa;
  • înregistrarea audio/video este admisă doar cu acordul președintelui ședinței de judecată;

Ce ține de înregistrarea ședințelor de judecată într-o cauza civilă, voi cita prevederile art. 18 alin. (11) și (2) Cod de procedură civilă: “(11) Pentru exercitarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale, participanţii la proces pot efectua înregistrarea audio a şedinţei de judecată. (2) Înregistrarea video, fotografierea, utilizarea altor mijloace tehnice decât cele cerute în condiţiile alin. (11) pot fi admise numai de preşedintele şedinţei de judecată și doar cu acordul părților și al altor participanți la proces, iar în caz de audiere a martorilor, cu acordul acestora.” După cum putem observa, înregistrarea audio/video a ședinței de judecată într-o cauză civilă este mai limitată decât într-o cauză penală. Astfel, reprezentanții mass-media vor putea efectua înregistrări audio/video doar cu acordul președintelui ședinței de judecată și a celorlalți participanți la proces (reclamant, pârât, martor, intervenient etc.).

Prin urmare, referindu-mă la cazul expus de dumneavoastră, putem conchide că interzicerea filmării ședinței de judecată,  dispusă de președintele ședinței, era una legală.

 

 

Instituția noastră mass-media are forma de organizare juridică societate pe acțiuni. Un salariat al societății (membru al consiliului de administrație) a participat, din numele societății, la o loterie, câștigând un bun. Societatea pe acțiuni este de acord ca bunul câștigat să fie transmis în proprietatea personală a salariatului. Poate consiliul de administrație, prin decizie, să cedeze către salariat dreptul de ridicare a câștigului, este legală este decizia dată?

În primul rând trebuie de menționat faptul că societatea pe acțiuni, câștigând concursul/tombola, a dobândit un drept de creanță asupra câștigului, iar promitentul (organizatorul concursului) are o obligație corelativă de transmitere a acestui câștig. În cazul în care organul de conducere al societății pe acțiuni adoptă o decizie de a ceda dreptul de a primi câștigul, putem îmbrăca aceasta formă de manifestare a consimțământului într-un contract de cesiune de creanță.

Ținând cont de faptul că salariatul la care faceți trimitere este membrul consiliului societății pe acțiuni, acesta deține calitatea de persoană afiliată societății (art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea privind societățile pe acțiuni) și persoană cu funcție de răspundere (art. 72 alin. (1) din Legea privind societățile pe acțiuni). În literatura de specialitate contractul de cesiune cu titlu gratuit este asimilat cu un contract de donație. Din aceste considerente, este pertinentă interdicția legiferată la art. 72 alin. (8) din Legea privind societățile pe acțiuni,  care ne spune că, citez: “Persoanele cu funcţii de răspundere şi persoanele afiliate lor nu pot primi donaţii de la societate (…) cu excepţia celor a căror valoare nu depăşeşte salariul mediu pe ţară”. Altfel spus, societatea pe acțiuni nu poate transmite dreptul de a primi câștigul membrului consiliului societății, cu titlu gratuit (fără a primi bani pentru această transmitere de drepturi).

Reiterând faptul că salariatul (potențialul beneficiar al câștigului) este persoană cu funcție de răspundere, la transmiterea dreptului de a prelua câștigul se vor aplica regulile de la tranzacțiile cu conflict de interese (Capitolul 15 din Legea privind societățile pe acțiuni). Țin să menționez că pentru calificarea tranzacției ca fiind cu conflict de interese, pe lângă calitatea specială a subiectului, mai este nevoie ca valoarea tranzacţiei/tranzacţiilor legate reciproc sau a bunurilor ce constituie obiectul tranzacţiei/tranzacţiilor respective să depăşească 1% din valoarea activelor societăţii conform ultimelor situații financiare (art. 84 alin. (1) lit. b) din Legea privind societățile pe acțiuni).

Concluzionând, transmiterea, de către societatea pe acțiuni, a dreptului de a primi câștigul, poate îmbrăca forma unui contract de cesiune de creanță cu titlu oneros, iar decizia de a încheia un asemenea contract, urmează a fi luată conform regulilor de încheiere a tranzacțiilor cu conflict de interese (art. 84-85 din Legea privind societățile pe acțiuni).

 

 

Instituția noastră mass-media a realizat un reportaj video într-un loc public, în apropierea bunurilor imobile ale unui fost demnitar de stat. La un moment dat am fost rugați, de către un echipaj de poliție, să nu filmăm proprietățile demnitarului respectiv și să plecăm din locul respectiv. Refuzând acest lucru, toată echipa noastră din teren a fost amendată pentru comiterea contravenției de huliganism nu prea grav (art. 354 Cod contravențional). Făcând cunoștință cu dosarul contravențional, am constatat că acesta nu conține nici o probă ce ar confirma săvârșirea de către jurnaliștii noștri a faptei de huliganism, în afară de procesul-verbal contravențional întocmit de către polițist. În asemenea condiții, este legală sancționarea jurnaliștilor ?

În conformitate cu art. 375 alin. (1) Cod contravențional “Persoana acuzată de săvârșirea unei contravenții se consideră nevinovată atâta timp cât vinovăția sa nu este dovedită în modul prevăzut de prezentul cod. Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăția sa. Concluziile despre vinovăția persoanei în săvârșirea contravenției nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate în condițiile prezentului cod se interpretează în favoarea persoanei în a cărei privință a fost pornit procesul contravențional.”

În aceeași ordine de idei, art. 425 alin. (1) Cod contravențional stabilește  “Probele sunt elemente de fapt, dobândite în modul stabilit de prezentul cod, care servesc la constatarea existenței sau inexistenței contravenției, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției și la cunoașterea altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei.”  Mai mult decât atât, persoanei acuzate de comiterea unei contravenții îi sunt recunoscute și garanțiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, printre care prezumția de nevinovăție. Beneficiind de aceasta prezumție, persoana nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, sarcina administrării probelor revenind agentului constatator.

Astfel, agentul constatator are rolul de a administra probe în ordinea prevăzută de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal. Prin urmare, simpla constatare ex propriis sensibus  (adică prin propriile organe de simț) a agentului constatator, nu este suficientă pentru ca instanța de judecată să stabilească vinovăția unei persoane pe numele căreia s-a întocmit un proces-verbal contravențional. Respectiv, atât timp cât faptele descrise în conținutul actului (procesului-verbal cu privire la contravenție) nu sunt confirmate prin alte mijloace de probă, în sensul dat pot plana o serie de dubii, fiind aplicabil principiul de drept in dubio pro reo (interpretarea dubiilor în favoarea acuzatului).

Concluzionând, sancționarea unei persoane, doar în baza constatărilor polițistului, fără a fi administrate și alte probe, este contrară legislației, iar procesul-verbal contravențional și decizia de sancționare, sunt pasibile anulării în instanța de judecată.

 

 

În ce măsura contractele de autor pot fi utilizate de instituțiile mass-media în relațiile cu reporterii săi ?

Chiar dacă Legea nr. 139/2010 privind dreptul de autor și drepturile conexe nu definește contractul de autor, analiza normelor ei ne permite să precizăm faptul că potrivit contractului de autor, autorul transmite sau se obligă să transmită unui beneficiar drepturile patrimoniale de autor privind valorificarea sau utilizarea unei opere, în limitele și în condițiile agreate de părți. La rândul său, opera este definită de același act normativ ca fiind un rezultat al creaţiei intelectuale originale în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei, indiferent de mijloacele de creare, de modul concret şi de forma de exprimare, de valoarea şi importanţa acesteia. Din definiția dată de legislație operei, putem conchide că articolele/știrile elaborate de către jurnaliști se pot încadra în această categorie. În aceeași categorie pot fi încadrate și produsele rezultate din filmarea unui video, editarea sau montarea acestuia, realizate de jurnaliști. Prin urmare, în cazul în care un jurnalist prestează serviciile menționate mai sus, între acesta și instituția mass-media poate fi încheiat un contract de autor.

Cu toate că este înțeleasă tendința redacțiilor de a încheia contracte de autor, în detrimentul celor de prestări servicii sau contracte individuale de muncă, datorită impozitării mai blânde a contractelor de autor, acestea nu pot fi folosite în orice situație. Elementul cheie care diferențiază aceste contracte unele de altele este “produsul” executat de către jurnalist. Astfel, dacă acesta (produsul) poate fi încadrat în noțiunea de operă, putem încheia un contract de autor, dacă nu, încheiem un contract de prestări servicii sau de muncă. Spre exemplu, consider că jurnalistul care moderează o emisiune sau efectuează un reportaj “pe teren” nu creează o operă, în sensul Legii nr. 139/2010 privind dreptul de autor și drepturile conexe, dar prestează muncă sau un serviciu. Respectiv, cu acești jurnaliști urmează să fie încheiate contracte individuale de muncă sau de prestări servicii.

 

Ținând cont de art. 4 pct. 2 din Convenţia Consiliului Europei privind accesul la documentele oficiale, care stipulează că statele contractante pot permite solicitanţilor de informații să rămână anonimi, este necesară indicarea datelor de identificare ale solicitantului informație de interes public ?

Într-adevăr, la data de 01.12.2020 a intrat în vigoare Convenţia Consiliului Europei privind accesul la documentele oficiale. Astfel, Republica Moldova, ca stat contractant al convenției, urmează să respecte prevederile acesteia, convenția având o aplicabilitate directă în legislația națională. Conform art. 4 pct. 2 din convenție, citez: “Părţile pot permite solicitanţilor să rămână anonimi, cu excepţia cazurilor când divulgarea identităţii este esenţială pentru a procesa solicitarea.”. După cum putem observa, această prevedere nu instituie o obligație, față de statele contractante ale convenției, ca acestea să permită solicitanților de informații să rămână anonimi, lăsând la discreția statelor să reglementeze acest aspect. În doctrina juridică aceste tip de prevederi legale se numesc: dispozitive.

Precizez că legiuitorul național a instituit, cu titlu de condiție imperativă, ca cererea de solicitare a informației de interes public să conțină datele de identificare ale solicitantului (art. 12 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 982/2000 privind accesul la informație). La fel, în cazul în care furnizorul de informație este o autoritate publică, devin aplicabile și prevederile art. 75 alin. (1) lit. a) Cod administrativ, prevederi care statuează obligativitatea indicării în petiție (cerere de acces la informație) a numelui sau denumirea petiționarului.

Concluzionând, chiar dacă Convenţia Consiliului Europei privind accesul la documentele oficiale prevede posibilitatea de a permite solicitanților de informații oficiale să rămână anonimi, aceste prevederi dispozitive nu pot prevala asupra normelor imperative ale legii naționale.

 

 

Spuneți vă rog dacă portalurile on-line pot plasa publicitate pentru activitatea jocurilor de noroc ? Ni s-a spus că în Republica Moldova există monopol în acest domeniu al Loteriei Moldovei și toată publicitatea jocurilor de noroc poate fi plasata doar prin intermediul acesteia, iar colaborarea instituțiilor mass-media direct cu companii care activează în domeniul jocurilor de noroc (cum ar fi 1xbet sau parymatch) este interzisă. E corecta sau greșita informația dată ?

Cu referire la interzicerea publicității jocurilor de noroc, menționăm că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 291/2016 cu privire la organizarea și desfășurarea jocurilor de noroc, este considerată activitate în domeniul jocurilor de noroc: a) întreținerea cazinourilor; b) organizarea și desfășurarea loteriilor; c) organizarea funcționării sălilor de joc cu automate de joc cu câștiguri bănești; d) organizarea și desfășurarea pariurilor pentru competițiile/evenimentele sportive; e) organizarea jocurilor de noroc prin intermediul rețelelor de comunicații electronice. Potrivit art. 53 alin. (2) din Legea nr. 291/2016 cu privire la organizarea și desfășurarea jocurilor de noroc, se interzice organizarea oricăror acțiuni publicitare (promoționale) pentru stimularea jocurilor de noroc desfășurate în cazinouri. Totodată, conform art. 19 alin. (8) din Legea nr.1227/1997 cu privire la publicitate, este interzisă publicitatea activității de întreținere a cazinourilor, sălilor cu automate de joc și a câștigurilor bănești obținute în rezultatul participării.

Astfel, se atestă că prevederile în vigoare ale Legii nr. 291/2016 cu privire la organizarea și desfășurarea jocurilor de noroc și ale Legii nr. 1227/1997 cu privire la publicitate stabilesc interdicții privind publicitatea în privința cazinourilor și sălilor cu automate de joc, fiind exceptate de la această normă prohibitivă doar: a) organizarea și desfășurarea pariurilor pentru competițiile/evenimentele sportive; b) organizarea și desfășurarea loteriilor; c) organizarea jocurilor de noroc prin intermediul rețelelor de comunicații electronice (adică publicitatea activităților de la lit. a), b) și c) este permisă).

Cu toate acestea, potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 291/2016 cu privire la organizarea și desfășurarea jocurilor de noroc, organizarea și desfășurarea activității în domeniul jocurilor de noroc pe teritoriul Republicii Moldova, cu excepția întreținerii cazinourilor, constituie monopol de stat. Gestionarea activității în domeniul jocurilor de noroc ce constituie monopol de stat este realizată de către stat, prin intermediul Loteriei Naționale a Moldovei.

Conform art. 25 din Legea nr. 1227/1997 cu privire la publicitate, citez: “ (1) Producătorul şi difuzorul de publicitate (inclusiv instituția mass-media on-line) au dreptul să solicite, iar furnizorul de publicitate este obligat să confirme documentar veridicitatea informaţiei publicitare. (2) În cazul în care activitatea furnizorului de publicitate e pasibilă licenţierii, la publicitatea mărfii corespunzătoare, precum şi a însuşi furnizorului de publicitate, ultimul este obligat să prezinte, iar producătorul de publicitate şi difuzorul de publicitate – să solicite prezentarea licenţei respective sau a copiei acesteia, autentificate în modul stabilit.” Din interpretarea acestei prevederi legale, rezultă că difuzorul de publicitate trebuie să se asigure că furnizorul de publicitate are dreptul să preteze serviciul a cărui publicitate o solicită. Astfel, făcând trimitere la prevederile legale care instituie un monopol al statului în privința desfășurării activității în domeniul organizării și desfășurării pariurilor pentru competițiile/evenimentele sportive, concluzionăm că difuzorul de publicitate nu poate să difuzeze publicitatea din acest domeniu, decât dacă aceasta parvine de la furnizorul Loteria Națională a Moldovei. Corespunzător, contractarea directă cu furnizorii de publicitate 1xbet sau parymatch este interzisă.

Respectarea prevederilor legale menționate este asigurată de către Consiliul Concurenței.

Suplimentar, vă aduc la cunoștință că la momentul de față se află la examinare  un proiect de lege care interzice publicitatea organizării și desfășurării jocurilor de noroc indiferente de furnizorul de publicitate.

 

 

 

Ne propunem să angajăm prin cumul o jurnalistă, care la moment este directoare de bibliotecă în sat, cu statut de funcționar public. Ținând cont de existența anumitor incompatibilități pentru funcția publică, vrem să știm dacă e posibilă angajarea persoanei date, fără ca aceasta să renunțe la funcția de directoare?

Întrebarea dumneavoastră urmează a fi analizată prin prisma incompatibilităților care grevează funcția publică. Astfel, art. 28 din Legea nr. 158/2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public stabilește care sunt activitățile incompatibile cu statutul funcționarului public. Pertinente speței expuse ar fi prevederile alin. (2) lit. c) din legea menționată, care stabilesc, citez: “Funcţionarul public nu este în drept să desfăşoare alte activităţi remunerate: c) prin contract individual de muncă sau prin alt contract cu caracter civil, în cadrul societăților comerciale, al cooperativelor, al întreprinderilor de stat sau municipale, precum şi al organizațiilor necomerciale, din sectorul public sau privat, a căror activitate este controlată, subordonată sau în anumite privințe este de competența autorității în care acesta este angajat, cu excepția activităților științifice, didactice, de creație, de participare în proiecte de dezvoltare în domeniul de competență în cadrul autorității în care este angajat, de reprezentare a statului în societățile economice și de reprezentare în calitate de membru care nu activează permanent în cadrul organelor colegiale ale autorităților publice autonome.La fel, art. 28 alin. (22) din Legea nr. 158/2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public statuează că, citez: Nu se află în situaţie de incompatibilitate, în sensul prevederilor alin. (2), funcționarul public care activează în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, potrivit fişei postului, în afara orelor de program.

Din interpretarea coroborată a prevederilor legale citate, desprindem câteva condiții pentru ca funcționarul public să poată desfășura activitate remunerată în cadrul unei persoane juridice:

  • activitatea persoanei juridice respective să nu fie controlată, subordonată sau în anumite privințe să fie de competența autorității în care funcționarul public este angajat;
  • domeniul de activitate în cadrul persoanei juridice să nu fie în legătură direct sau indirectă cu atribuțiile exercitate în calitate de funcționar public (conform fișei postului);
  • activitatea să fie desfășurată în afara orelor de program.

Precizez că procedura de desfășurare a muncii prin cumul a funcționarului public este reglementată și de Anexa nr. 4 din hotărârea Guvernului nr. 201/2009 privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public. În continuare voi enunța câteva reguli de desfășurare a muncii prin cumul:

  • munca prin cumul a funcţionarului public se realizează în temeiul unui contract individual de muncă distinct;
  • pentru încheierea contractului individual de muncă prin cumul nu se cere acordul conducătorului autorităţii publice în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea de bază;
  • după încheierea contractului, în termen de 30 de zile, funcţionarul public este obligat să informeze conducătorul autorităţii publice, în care îşi desfăşoară activitatea de bază, despre acest fapt.

Concluzionând, consider că puteți angaja, în calitate de jurnalist, persoana care deține statutul de funcționar public (bibliotecar), respectând cele expuse mai sus.

 

 

În cadrul dezbaterilor electorale, realizate de către instituția noastră mass-media, doi candidați au deturnată buna desfășurare a emisiunii în emisie directă, încălcând regulamentul propus, insultând moderatoare și postul de televiziune. Au admis expresii sexiste și amenințări, dar și calomnii atât în adresa moderatoarei cât și a persoanelor terțe, care nu erau prezente în platou. Care ar fi pașii, care urmează să-i facem, pentru a ne proteja reputația și imaginea ?

În conformitate cu art. 70 alin. (1) Cod electoral, citez: “ În perioada electorală, programele şi materialele scrise care vizează, într-un fel sau altul, concurenţii electorali şi/sau candidaţii se difuzează/se publică cu respectarea Regulamentului privind reflectarea campaniei electorale în mijloacele de informare în masă, aprobat de Comisia Electorală Centrală în primele 7 zile ale perioadei electorale.” Ținând cont de faptul că legislația electorală nu reglementează obligativitatea aprobării, de către Comisia Electorală Centrală, a Regulamentului privind reflectarea campaniei electorale pentru desfășurarea alegerilor noi, desfășurate ca urmare a demisionării primarului mun. Bălți, urmează a fi aplicate prevederile Regulamentului privind reflectarea campaniei electorale la alegerile locale generale din 20 octombrie 2019 în mijloacele de informare în masă din Republica Moldova (în continuare Regulament). Astfel, conform pct. 44 al Regulamentului, citez: “Pe parcursul dezbaterilor, invitaților li se asigură condiții egale pentru libera exprimare a opiniilor. Totodată, în cadrul timpilor de antenă acordați pentru dezbateri, se interzice: lezarea demnităţii sau reputaţiei altei persoane, ofensa publică; – utilizarea limbajului sexist; – exprimări verbale, scrise sau nonverbale care nu corespund normelor de conduită general acceptate într-o societate civilizată, inclusiv ale celor etice.” 

Prin urmare, în cazul în care invitații la dezbaterile electorale încalcă prevederile legale expuse mai sus (pct. 44 din Regulament), acest lucru poate fi sesizat către Comisia Electorală Centrală, care, în temeiul art. 75 alin. (1) și (2) lit. a) din Codul electoral, poate aplica concurentului electoral sancțiunea avertismentului. La fel, conform pct. 46 din Regulament, realizatorii şi/sau moderatorii programelor de dezbateri electorale au dreptul să întrerupă dezbaterea electorală dacă unul sau mai mulţi participanţi la dezbateri încalcă prevederile pct. 44 din Regulament, reluând emisiunea după restabilirea ordinii în studiou. La fel, realizatorii şi/sau moderatorii au dreptul să sisteze programul de dezbateri electorale, la decizia administraţiei furnizorului de servicii media, după două întreruperi ale aceluiaşi program de dezbateri electorale. În termen de 24 de ore din momentul adoptării deciziei privind sistarea emisiunii, furnizorii de servicii media vor informa concurenţii electorali participanți la programul sistat cu privire la dreptul de a participa la dezbateri electorale pe bază de egalitate şi tratament nediscriminatoriu. 

Precizez că în cazul adresării injuriilor și/sau calomniilor de către invitații la dezbaterea electorală, poate fi sesizată poliția, în vederea sancționării făptașului pentru comiterea contravenției prevăzute la art. 69 și 70 Cod contravențional (Injuria, Calomnia). Dacă persoana lezată prin injurie sau calomnie dorește să fie restabilită în drepturi și despăgubită de către făptași, aceasta urmează să adreseze o cerere prealabilă către ei (în decurs de 20 de zile de la fapta comisă), solicitându-le prezentarea scuzelor (în cazul injuriilor) sau a dezmințirilor (în cazul calomniilor) cu repararea prejudiciului moral și material, după caz. Cererea prealabilă se examinează în decurs de 5 zile. În cazul în care făptuitorii nu dau curs cererii, persoana lezată poate să se adreseze în instanța de judecată cu o acțiune privind apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale (cererea de chemare în judecată de depune în 30 de zile de la data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau de la data la care trebuia să primească răspuns la cererea prealabilă). Este important de menționat că o acțiune în instanța de judecată  privind apărarea reputației profesionale poate fi înaintată și de către instituția mass-media. 

Țin să subliniez că toate măsurile enumerate nu se exclud reciproc. 

Există temei legal pentru a refuza difuzarea spotului publicitar electoral al unui concurent electoral, dacă materialul audio al acestuia conține denigrări, calomnii etc. la adresa altor concurenți electorali ? Poate radiodifuzorul să constate că e un conținut care încalcă legislația (dacă în general există o așa prevedere pentru conținut denigrator, calomnios etc.) sau a cui, de fapt, e competența? Cum concret, în perioada campaniei electorale ori și după încheierea acesteia, ar putea fi obligat radiodifuzorul să răspundă în fața acelor concurenți electorali care se considera calomniați, denigrați etc.?

Conform art. 72 din Codul serviciilor media audiovizuale, citez: “Publicitatea politică şi cea electorală se difuzează în conformitate cu prevederile Codului electoral şi ale Legii nr. 1227/1997 cu privire la publicitate.” Astfel, în cadrul campaniei electorale/perioadei electorale regulile de difuzare a spoturilor electorale le regăsim în Codul electoral și Legea nr. 1227/1997 cu privire la publicitate. Respectiv, art. 70 alin. (1) din Codul electoral stabilește că, citez: “În perioada electorală, programele şi materialele scrise care vizează, într-un fel sau altul, concurenţii electorali şi/sau candidaţii se difuzează/se publică cu respectarea Regulamentului privind reflectarea campaniei electorale în mijloacele de informare în masă, aprobat de Comisia Electorală Centrală în primele 7 zile ale perioadei electorale.” 

Făcând trimitere la Regulamentul dat, în cazul nostru Regulamentul privind reflectarea campaniei electorale la alegerile parlamentare anticipate din 11 iulie 2021 în mijloacele de informare în masă din Republica Moldova, observăm că acesta conține anumite reguli aplicabile conținutului spoturilor electorale, inclusiv, citez din pct. 29 din Regulament: “Spoturile electorale nu vor conține tertipuri de imagini și/sau sunete, limbaj licențios sau injurii care lezează onoarea și demnitatea persoanei, calomnii, îndemnuri la ură între persoane, națională, rasială sau religioasă, incitare la violență publică în masă, incitarea la acțiuni care au drept scop răsturnarea sau schimbarea prin violență a sistemului de stat sau prin încălcarea prin violență a integrității Republicii Moldova, incitarea la acțiuni extremiste și/sau teroriste ori la alte acțiuni care au ca scop încălcarea ordinii de drept. Sunt interzise montajele dacă schimbă esența mesajului inițial și, ca rezultat, lezează onoarea, demnitatea concurentului electoral.” 

În continuare, pct. 34 din același Regulament statuează, citez: “Furnizorul de servicii media poate refuza difuzarea spotului electoral, dacă acesta este transmis spre difuzare în afara condițiilor legale. Nu se admite plasarea și difuzarea spoturilor publicitare care conțin elemente de publicitate electorală mascată sau contravin prevederilor pct. 28 din prezentul Regulament. În aceste cazuri, spotul se prezintă în termen de 24 de ore spre examinare CEC care, în termen de până la 72 de ore, pot dispune fie menținerea refuzului de difuzare, fie difuzarea spotului.”

Interpretând normele de drept citate mai sus, putem conchide că furnizorul de servicii media, în cazul în care consideră că spotul electoral conține informații denigratoare sau calomnioase la adresa altui concurent electoral, poate să refuze difuzarea acestui spot. În situațiile respective, decizia de a menține sau nu acest refuz o ia Comisia Electorală Centrală, în termenele legiferate la pct. 34 din Regulamentul privind reflectarea campaniei electorale la alegerile parlamentare anticipate din 11 iulie 2021 în mijloacele de informare în masă din Republica Moldova. 

Referetor la eventuala răspundere a furnizorilor de servicii media față de pretinșii concurenți electorali calomniați sau denigrați, precizez că în conformitate cu 70 alin. (6) din Codul electoral și pct. 22 din Regulamentul privind reflectarea campaniei electorale la alegerile parlamentare anticipate din 11 iulie 2021 în mijloacele de informare în masă din Republica Moldova, răspunderea pentru conţinutul materialelor electorale publicitare, difuzate sau publicate, o poartă concurentul electoral și nu furnizorul. O prevedere similară este legiferată și în art. 32 din Legea nr. 1227/1997 cu privire la publicitate. Cu toate acestea, în cadrul unui eventual litigiu privind apărarea onoarei, demnității sau reputației profesionale a concurentului denigrat, furnizorul de servicii media poate fi atras în proces, fără a fi obligat la plata de despăgubiri pentru prejudiciile produse, eventual fiind impus să publice o dezmințire a concurentului electoral căruia îi aparține spotul electoral denigrator. 

 

 

 

Instituția noastră mass-media a fost sancționată de către Consiliul Audiovizualului pentru încălcarea Regulamentului privind reflectarea campaniei electorale la alegerile parlamentare anticipate din 11 iulie 2021 în mijloacele de informare în masă din R.Moldova. Care este procedura de contestare și examinare a contestației împotriva sancțiunii aplicate de către autoritatea public respectivă ?

În conformitate cu art. 84 alin. (15) din Codul serviciilor media audiovizuale ale Republicii Moldova, citez: “Decizia Consiliului Audiovizualului privind aplicarea sancţiunii este motivată, devenind executorie de la data publicării. Deciziile Consiliului Audiovizualului privind aplicarea sancţiunii pot fi atacate în instanţa de judecată de către furnizorul de servicii media sancţionat sau de către distribuitorul de servicii media sancţionat.” Chiar dacă art. 208 alin. (1) Cod administrativ impune, cu titlu de regula, parcurgerea procedurii prealabile înainte de adresarea în instanța de judecată, art. 72 alin. (3) Codul electoral legiferează o excepție de la această regulă, mai exact, citez: “Contestațiile privind acțiunile și hotărârile Comisiei Electorale Centrale și ale Consiliului Audiovizualului se depun, fără respectarea procedurii prealabile, la Curtea de Apel Chișinău în termen de 3 zile calendaristice de la data săvârșirii acțiunii sau adoptării hotărârii.” 

Prin urmare, constatăm că în cazul sancționării unei instituții mass-media, de către Consiliul Audiovizualului, pentru încălcarea regulilor de reflectare a campaniei electorale, radiodifuzorul poate să conteste decizia de sancționare direct în instanța de judecată (Curtea de Apel Chișinău), fără respectarea procedurii prealabile, în termen de 3 zile calendaristice de la data adoptării deciziei de sancționare.  Precizez că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte rigorile de formă și conținut reglementate de art. 211-212 Cod administrativ

Dacă e să vorbim despre procedura de examinare a acestor contestații, precizăm că aceasta are loc în termen de 5 zile calendaristice de la depunerea contestației, dar nu mai târziu de ziua alegerilor. După examinarea contestației (cererii de chemare în judecată), Curtea de Apel Chișinău emite o hotărâre, care, conform art. 74 alin. (6) Cod electoral, poate fi atacată cu recurs în termen de o zi de la pronunțare. Recursul se examinează în termen de 3 zile de la primirea dosarului în cauză (art. 74 alin. (7) Cod electoral). 

Instituția noastră mass-media intenționează să presteze servicii de difuzare a publicității. Există anumite interdicții/restricții ce se referă la conținutul publicității difuzate ? Care sunt acestea ?

Raporturile juridice în materie de publicitate sunt reglementate de Legea nr. 1227 din 27.06.1997 cu privire la publicitate. Această lege conține mai multe prevederi care stabilesc anumite interdicții cu referire la conținutul publicității difuzate. În continuare mă voi referi la cele mai importante dintre acestea. 

Interdicția publicității neoneste (art. 9 din Legea nr. 1227 din 27.06.1997 cu privire la publicitate). Se consideră neonestă publicitatea care: a) discreditează persoanele fizice şi juridice ce nu se folosesc de mărfurile cărora li se face publicitate; b) conţine comparaţii incorecte ale mărfurilor cărora li se face publicitate cu mărfuri similare ale altui agent economic, precum şi afirmaţii sau imagini care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a concurentului sau reputaţia profesională a concurentului; c) conţine imagini ale unor persoane, referiri la ele sau descrieri ale proprietăţii acestora, fără consimţământul lor prealabil, prin metode ce lasă impresia confirmării de către persoanele în cauză a conţinutului informaţiei publicitare.

Interdicția publicității neautentice (art. 10 din Legea nr. 1227 din 27.06.1997 cu privire la publicitate). Se consideră neautentică publicitatea care conţine date ce nu corespund realităţii în ce priveşte: a) unele caracteristici ale mărfii necesare consumatorului, indicate în mod obligatoriu pe eticheta comercială: calitatea, componenţa, data fabricării, destinaţia, proprietăţile de consum, condiţiile de utilizare şi recomandările de îngrijire, corespunderea cu standardul, marca comercială a producătorului, originea şi locul de producere a mărfii; b) prezenţa certificatului pentru marfă, posibilitatea achiziţionării acesteia, preţul, timpul şi locul procurării, condiţiile suplimentare de plată; c) transportul, preschimbarea, restituirea, reparaţia şi deservirea mărfii; d) obligaţiile de garanţie, termenul de utilizare sau de validitate a mărfii; e) drepturile excepţionale asupra rezultatelor activităţii intelectuale şi a mijloacelor echivalente de individualizare a persoanelor fizice şi juridice, precum şi a mărfii (lucrării, serviciului); f) dreptul de utilizare a simbolicii de stat (drapel, stemă, imn); g) recunoaşterea oficială a mărfurilor (lucrărilor, serviciilor) cărora li se face publicitate, aprecierea cu medalii, premii, diplome şi alte distincţii; h) extrasele din rezultatele cercetărilor şi experimentelor, citatele din publicaţiile tehnice, ştiinţifice şi de alt gen, termenii ştiinţifici, utilizarea unor recomandări învechite; i) datele statistice selective, inclusiv cele ce vizează gradul de solicitare a mărfii respective.

 În cazul în care activitatea furnizorului de publicitate e pasibilă licenţierii, la publicitatea mărfii corespunzătoare, precum şi a însuşi furnizorului de publicitate, instituția mass-media este obligată dă solicite prezentarea licenţei respective sau a copiei acesteia, autentificate în modul stabilit de lege. 

Interdicția publicității amorale (art. 11 din Legea nr. 1227 din 27.06.1997 cu privire la publicitate). Se consideră amorală publicitatea care: a) încalcă normele unanim acceptate ale umanismului şi moralei prin ofense, comparaţii şi imagini defăimătoare privind rasa, naţionalitatea, profesia, categoria socială, vârsta, sexul, limba, convingerile religioase, filozofice, politice şi de alt gen ale persoanelor fizice; b) defăimează operele de artă ce constituie patrimoniul culturii naţionale şi universale; c) discreditează simbolurile de stat (drapelul, stema, imnul) şi cele religioase, moneda naţională a Republicii Moldova şi a altor state.

Interdicția publicității sexiste (art. 111 din Legea nr. 1227 din 27.06.1997 cu privire la publicitate). Se consideră sexistă publicitatea care: a) prezintă femeia sau bărbatul drept obiect sexual, în situații umilitoare sau degradante, violente și care ofensează demnitatea umană; b) promovează stereotipuri sexiste în scop discriminatoriu, cu menținerea percepției tradiționale asupra femeii drept o ființă slabă, vulnerabilă și dependentă, având o poziție socială inferioară.

Interdicția publicității camuflate (subliminate) (art. 12 din Legea nr. 1227 din 27.06.1997 cu privire la publicitate). Se consideră publicitate camuflată utilizarea procedeelor care exercită o influenţă mascată asupra consumatorului: video – (cadrul 25) şi audio – inserţiuni (infra- şi ultrasonore) speciale, alte procedee interzise.

Chiar dacă, conform art. 32 alin. (3) din Legea nr. 1227 din 27.06.1997 cu privire la publicitate, difuzorul de publicitate poartă răspundere pentru încălcarea legislaţiei cu privire la publicitate doar în partea ce se referă la timpul, locul şi mijloacele de difuzare a publicităţii, consider că orice instituție mass-media urmează să verifice conținutul publicității transmise de către furnizorul sau producătorul de publicitate în vederea difuzării, pentru ca aceasta să fie conformă cu prescripțiile legale. 

 

 

 

Instituția noastră mass-media a înregistrat la AGEPI o marcă. Ulterior am solicitat modificarea neesențială a acesteia (schimbarea locului unui element în reprezentarea mărcii), depunând în acest sens o cerere. Ca urmare a examinării cererii AGEPI a emis o decizie de respingere a modificărilor, fiind indicat că decizia poate fi atacată în Comisia de Contestații a AGEPI conform prevederilor legislației în vigoare. Care este procedura de contestare a acestei decizii și care sunt șansele noastre de câștig în cazul unui eventual litigiu ?

În conformitate cu pct. 201 din Hotărârea Guvernului nr. 488/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de depunere, examinare şi înregistrare a mărcilor, citez: “Contestaţia poate fi depusă la AGEPI de către părţi în termen de 2 luni de la data primirii acestor decizii, sau de către persoanele terţe care deţin informaţia referitor la înregistrarea mărcii – în termenul cuprins între data emiterii şi data înregistrării mărcii.”, iar art. 47 alin. (2) din Legea nr. 38/2008 privind protecția mărcilor statuează că, citez: “Contestaţia se depune la AGEPI şi se soluţionează de către Comisia de contestaţii în conformitate cu regulamentul acesteia, aprobat de Guvern.” Cu toate acestea, dacă informația cu privire la exercitarea căilor de atac nu se conține în decizia de respingere a modificării, contestația (cererea prealabilă) poate fi depusă în termen de un an de la comunicarea deciziei (art. 165 alin. (2) Cod administrativ). Informația cu privire la calea de atac trebuie să conțină: a) calea de atac care urmează să fie înaintată; b) denumirea și adresa autorității publice sau ale instanței de judecată la care trebuie înaintată calea de atac; c) termenul pentru exercitarea căii de atac (art. 124 Cod administrativ). Făcând trimitere la circumstanțele speței, pot constata că decizia de respingere a modificărilor nu conține, în mod corespunzător, toate informațiile cu privire la calea de atac. Respectiv, decizia dată poate fi contestată în decurs de un an de zile de la comunicare. Contestația se depune la sediul AGEPI și este adresată Comisiei de contestații.

Dacă este să discutăm despre temeinicia unei asemenea contestații, precizez că pct. 712 sbpct. 3) din Hotărârea Guvernului nr. 488/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de depunere, examinare şi înregistrare a mărcilor legiferează că, citez: “AGEPI emite decizia de respingere a modificărilor, dacă: 3) modificarea propusă a reproducerii semnului modifică esenţial marca depusă pentru înregistrare/înregistrată;”. Prin urmare, din moment ce modificarea propusă spre înregistrare constă în schimbarea locului unui element din reprezentarea mărcii, cu siguranță nu putem vorbi despre o modificare esențială a mărcii, ceea ce presupune temeinicia unei eventuale contestații înaintate.

Adițional, dar nu mai puțin important, vă aduc la cunoștință despre obligativitatea achitării unei taxe pentru examinarea contestației, în valoare de 150 Euro.

 

Instituția noastră mass-media deține un portal de știri (web-site) cu denumirea “site-ul instituției mass-media”. Denumirea respectivă este înregistrată ca marcă la AGEPI. Cu toate acestea, un alt portal de știri, folosești o denumire similară, creând astfel confuzie în rândurile consumatorilor noștri de știri. Ce putem face în cazul dat ? Cum putem să interzicem folosirea denumirii noastre sau unei denumiri similare de către alte portaluri de știri ?

În conformitate cu art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 38/2008 privind protecția mărcilor, citez: “Înregistrarea mărcii conferă titularului dreptul exclusiv asupra acesteia. Titularul mărcii este în drept să interzică terţilor să utilizeze în activitatea lor comercială, fără consimţământul său: b) un semn care, din cauza identităţii ori similitudinii cu marca înregistrată şi identităţii ori similitudinii produselor sau serviciilor acoperite de semn şi de marcă, generează riscul de confuzie în percepţia consumatorului; riscul de confuzie include şi riscul de asociere între semn şi marcă;”. La fel, art. 61 alin. (1) din același act normativ statuează, citez: “Orice persoană fizică sau juridică, alte entităţi interesate care au pretenţii faţă de utilizarea unei mărci înregistrate ori solicitate spre înregistrare sunt în drept să iniţieze acţiune în instanţa judecătorească pentru a-şi apăra drepturile şi interesele legitime.”. Astfel, bazându-vă pe prevederile legale citate, sunteți în drept să înaintați o acțiune în instanța de judecată, obligând portalul de știri concurent, să nu mai utilizeze denumirea web site-ului dumneavoastră sau o denumire similară. Odată cu înaintarea acțiunii menționate, veți putea solicita și despăgubiri pentru încălcarea drepturilor asupra mărcii. La stabilirea despăgubirilor se va ţine cont de toate aspectele relevante, cum ar fi consecinţele economice negative, inclusiv beneficiul ratat, beneficiile realizate pe nedrept de pârât şi, după caz, de alte aspecte. În aceeași ordine de idei, despăgubirea poate fi fixată și ca o sumă unică pe baza unor elemente, cum ar fi, cel puţin, valoarea royalty sau încasările care ar fi fost datorate în cazul în care pârâtul ar fi cerut autorizaţia de a utiliza marca respectivă (art. 72 alin. (1) din Legea nr. 38/2008 privind protecția mărcilor). Termenul de adresare cu o asemenea acțiune în instanța de judecată este de 3 ani din momentul în care ați aflat sau trebuia să aflați despre încălcarea dreptului asupra mărcii (art. 61 alin. (3) din Legea nr. 38/2008 privind protecția mărcilor).

O altă modalitate de apărare a drepturilor dumneavoastră aspra mărcii poate fi valorificată prin  depunerea unei plângeri, către Consiliul Concurenței, privind acțiunile de concurență neloială comise de către un alt portal de știri (art. 14 alin. (2) din Legea nr. 183/2012 concurenței). În calitate de acțiuni de concurență neloială veți putea invoca confuzia, reglementată la art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 183/2012 concurenței, citez:Sânt interzise orice acţiuni sau fapte care sânt de natură să creeze, prin orice mijloc, o confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea economică a unui concurent, realizate prin: a) folosirea ilegală, integrală sau parţială a unei mărci, embleme de deservire, denumiri de firmă, a unui desen sau model industrial sau a altor obiecte ale proprietăţii industriale de natură să creeze o confuzie cu cele folosite în mod legal de către o altă întreprindere. În urma examinării cazului de concurenţă neloială, Plenul Consiliului Concurenţei adoptă o decizie privind constatarea acţiunilor de concurenţă neloială sau privind lipsa acestora.  În cazul constatării acţiunilor de concurenţă neloială, prin decizia Plenului Consiliului Concurenţei, întreprinderea (portalul de știri) este sancţionată şi/sau obligată să înceteze acţiunile respective (art. 14 alin. (8) și (9) din Legea nr. 183/2012 concurenței). Plângerea privind presupusele acţiuni de concurenţă neloială se depune la Consiliul Concurenţei în termen de 6 luni de la data la care ați cunoscut sau ar fi trebuit să cunoașteți despre realizarea presupuselor acţiuni de concurenţă neloială (art. 14 alin. (5) din Legea nr. 183/2012 concurenței).

Vă aduc la cunoștință că utilizarea ilegală a mărcii sau semnelor similare acesteia, este sancționată și contravențional, citez art. 97 din Codul Contravențional: “Utilizarea fără consimţământul titularului a mărcii protejate sau a unui semn care, din cauza identităţii ori similitudinii cu marca înregistrată şi a identităţii ori similitudinii produselor sau serviciilor acoperite de semn şi de marcă, generează riscul de confuzie în percepţia consumatorului, aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje, precum şi utilizarea lui în calitate de ambalaj în cazul mărcilor tridimensionale, oferirea produselor sub acest semn spre comercializare sau comercializarea ori stocarea lor în acest scop, sau, după caz, oferirea ori prestarea serviciilor sub acest semn, importul sau exportul produselor sub acest semn, utilizarea semnului în publicitate, multiplicarea, stocarea sau comercializarea semnului în scopurile menţionate, precum şi îndemnarea terţilor la efectuarea acestor acţiuni, dacă aceste acțiuni nu constituie infracțiuni, se sancţionează cu amendă de la 60 la 90 de unităţi convenţionale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 120 la 180 de unităţi convenţionale aplicată persoanei cu funcţie de răspundere sau, în ambele cazuri, cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 40 la 60 de ore.” Competentă să constate şi să examinează contravenția dată este Agenţia pentru Protecţia Consumatorilor şi Supravegherea Pieţei (art. 408 alin. (1) Cod Contravențional). În consecință, sunteți îndreptățiți, în situația descrisă, să vă adresați cu o plângere contravențională și către autoritatea publică menționată.

În adresa redacției ziarului nostru a parvenit o cerere prealabilă prin care a fost solicitat dreptul la replică, ca urmare a publicării unui articol, care tangențial se referă și la activitatea petiționarului din cadrul unei autorități publice. Menționăm că petiționarul ne-a expediat și conținutul replicii, care în principal conține acuzații de partizanat la adresa redacției noastre. Suntem obligați să publicăm conținutul unei asemenea replici ?

În conformitate cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare, citez: “Orice persoană ale cărei drepturi sau interese au fost lezate prin răspândirea unor judecăţi de valoare fără substrat factologic suficient are dreptul la replică.” Interpretând articolul citat, înțelegem că prima sarcină a instituției mass-media, în vederea analizării temeiniciei solicitării de acordare a dreptului la replică, este constatarea faptului dacă informația publicată este o judecată de valoare fără substrat factologic suficient sau nu. În ajutorul acestei constatări vă puteți folosi de definiția dată acestei noțiuni de Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare, citez: “judecată de valoare fără substrat factologic suficient – judecată de valoare care se bazează pe fapte care nu au avut loc sau pe fapte care au avut loc, dar a căror expunere este denaturată până la falsitate;”.

Dacă admitem, în mod ipotetic, că informațiile publicate constituie totuși “judecată de valoare fără substrat factologic suficient”, următoarea sarcină a instituției mass-media este să stabilească dacă replica prezentată de petiționar (conținutul acesteia) este conformă cu prevederilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare, citez: “Replica se va referi numai la informaţia defăimătoare contestată, va fi expusă în termeni decenţi şi nu va conţine ameninţări sau comentarii marginale.” Astfel, dacă pornim de la presupoziția expusă de Dvs., precum că textul replicii conține, în mare parte, acuzații la adresa redacției publicației periodice, atunci este evidentă neconformitatea conținutului acestei replici cu prescripțiile legale, fapt ce justifică un refuz de a acorda dreptul la replică, în condițiile respective. 

Instituția noastră mass-media s-a adresat către o autoritate publică cu o cerere privind furnizarea informației de interes public. În decurs de 5 zile calendaristice din momentul depunerii cererii a fost declarată starea de urgență pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Ținând cont de conținutul Dispoziției Comisiei pentru Situații Excepționale nr. 3 din 15.04.2021, care este termenul în care autoritatea publică urmează să furnizeze informația solicitată? În cazul în care informația solicitată nu este furnizată, care este termenul de adresare în instanța de judecată ?

În conformitate cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 982/2000 privind accesul la informație, citez: “Informaţiile, documentele solicitate vor fi puse la dispoziţia solicitantului din momentul în care vor fi disponibile pentru a fi furnizate, dar nu mai târziu de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii de acces la informaţie.” Cu toate acestea, pct. 26 din Dispoziția Comisiei pentru Situații Excepționale a Republicii Moldova nr. 3 din 15.04.2021 (în continuare Dispoziția CSE) statuează că, citez: “Pe perioada stării de urgență, termenele legale stabilite pentru soluționarea solicitărilor formulate în exercitarea liberului acces la informații de interes public, precum și a petițiilor, se dublează.”. Raportându-ne la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 212/2004 privind regimul stării de urgență, de asediu și de război, înțelegem că în perioada stării de urgență (1 aprilie – 30 mai 2021), se aplică cu prioritate pct. 26 din Dispoziția CSE, față de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 982/2000 privind accesul la informație. Menționez că chiar dacă solicitarea de acces la informație a fost înaintată înainte de a interveni starea de urgență, situației expuse îi este aplicabilă pct. 26 din Dispoziția CSE, respectiv, în cazul dat, termenul de furnizare a informației de interese public este de 30 de zile calendaristice.

Dacă este să mă refer la termenul de adresare în instanța de judecată, precizez că în conformitate cu art. 23 alin. (2) din Legea nr. 982/2000 privind accesul la informație, citez:Sesizarea instanţei de judecată se va efectua în termen de o lună de la data primirii răspunsului de la furnizorul de informaţii sau, în caz dacă nu a primit răspuns, de la data când trebuia să-l primească.”  Țin să subliniez că Dispoziția CSE legiferează suspendarea termenelor de prescripție (termenelor de adresare în instanța de judecată), citez pct. 1: “Pe durata stării de urgență, termenele de prescripție și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit Hotărârii Parlamentului nr. 49 din 31 martie 2019.” Raportând prevederile legale citate la situația descrisă de dumneavoastră, conchid că termenul de o lună, de adresare în instanța de judecată, prevăzut la art.  23 alin. (2) din Legea nr. 982/2000 privind accesul la informație, va începe să curgă odată cu încetarea stării de urgență, adică din data de 31.05.2021. Respectiv, data limită de adresare în instanța de judecată, cu o acțiune în obligarea autorității publice de a furniza informația solicitată, este data de 30.06.2021.

Instituția noastră mass-media a încheiat, anul trecut, un contract de locațiune a unei încăperi, pe o durată de 3 ani. În încăperea respectivă noi desfășurăm activitatea redacțională. Recent am aflat că proprietarul încăperii (persoana cu care am încheiat contractul de locațiune) a vândut această încăpere, iar noul proprietar ne impune să achităm o chirie mai mare, în caz contrar ne amenință cu evacuarea din spațiul închiriat. Este în drept noul proprietar să solicite o chirie mai mare, iar în cazul în care refuzăm, să ne evacueze din încăpere?

În conformitate cu art. 1276 alin. (1) Cod civil, citez: “Dacă bunul închiriat este înstrăinat de locator unui terț, acesta din urmă se subrogă de drept locatorului în drepturile și obligațiile care decurg din locațiune dacă locațiunea este opozabilă terțului.” Altfel spus, noul proprietare al încăperii are aceleași drepturi și obligații pe care le-a avut fostul proprietar, în raport cu locatarul, inclusiv dreptul de a pretinde și primi un anumit cuantum al chiriei, cel indicat în contractul de locațiune. Este important de subliniat, ținând cont de termenul locațiunii (3 ani) și de faptul că locatarul (instituția mass-media) posedă efectiv încăperea (desfășoară în ea activitatea economică), chiar și în lipsa notării contractului de locațiune în Registrul bunurilor imobile, acest contract este opozabil noului proprietar (adică acesta trebuie să respecte contractul de locațiune încheiat cu fostul proprietar). Respectiv, proprietarul nou poate solicita doar cuantumul chiriei indicat în contract și nu o sumă mai mare. 

Precizez că singura modalitate prin care noul proprietar ar putea pretinde la o chirie mai mare, este reglementată la art. 1263 alin. (1) Cod civil, citez: “Cuantumul chiriei poate fi modificat prin acordul părților. Locatorul poate cere instanței de judecată modificarea chiriei prin hotărâre judecătorească numai o dată în an și numai în cazul în care condițiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă, cu excepția cazului în care locatorul și-a asumat riscul schimbării condițiilor economice.” După cum observăm, în lipsa acordul părților la modificarea cuantumului chiriei, aceasta poate interveni doar ca urmare a câștigării, de către locator, a unui proces de judecată care ar avea ca obiect modificarea chiriei. 

Concluzionând, noul proprietar al încăperii nu este în drept nici să pretindă o chirie mai mare, în lipsa unei hotărâri judecătorești definitive de modificare a chirie, nici să vă evacueze din încăperea dată. 

Instituția noastră mass-media a înregistrat la AGEPI o marcă. Ulterior, logo-ul mărcii a fost modificat neesențial (unui element din logo-u i-a fost schimbată amplasarea). În acest caz, este necesar de a înregistra modificările noi asupra mărcii la AGEPI, în vederea protecției împotriva folosirii de către terți a logo-ului modificat ?

Conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 38/2008 privind protecția mărcilor, odată cu înregistrarea mărcii, titularul acesteia obține o protecție juridică, concretizată în dreptul de a interzice terților  să utilizeze în activitatea lor comercială, fără consimţământul său, nu doar un semn identic cu marca pentru produse şi/sau servicii identice cu cele pentru care marca este înregistrată, dar și un semn care, din cauza identităţii ori similitudinii cu marca înregistrată, generează riscul de confuzie în percepţia consumatorului. Altfel spus, titularul mărcii, poate interzice terților folosirea  inclusiv a semnelor asemănătoare/similare cu marca înregistrată.

Ținând cont de faptul că modificarea respectivă este una neesențială, putând chiar statua că reprezentarea actuală a mărcii înregistrate și noua reprezentare a acesteia comportă similitudini substanțiale. Făcând trimitere la cele expuse mai sus, în special la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 38/2008 privind protecția mărcilor, menționez că terții, chiar și în lipsa înregistrării modificărilor asupra mărcii, nu vor putea folosi reprezentarea nouă a acesteia (reprezentarea modificată), deoarece înregistrarea primară a mărcii conferă protecție titularului și împotriva oricărei reprezentări similare a acestei mărci.  

Concluzionând, noua reprezentare a mărcii, chiar și în lipsa înregistrării acesteia, va putea fi folosită doar de către titularul mărcii înregistrate, fiindcă această nouă reprezentare este una similară cu marca înregistrată anterior, respectiv înregistrarea noilor modificări asupra mărcii nu este necesară. 

Instituția noastră mass-media a solicitat anumite informații de interes public de la o autoritate publică. Cu toate acestea, furnizorul de informație a refuzat satisfacerea cererii, emițând în acest sens un răspuns în scris. Din anumite considerente legate de starea de sănătate a persoanei responsabile de sarcina respectivă, refuzul autorității publice de a furniza informația nu a fost contestat în instanța de judecată, în termenul prevăzut de lege (o lună). Ce mai putem face pentru a obține informația solicitată ?

În conformitate cu art. 23 alin. (2) din Legea nr. 982/2000 privind accesul la informație, citez:Sesizarea instanţei de judecată se va efectua în termen de o lună de la data primirii răspunsului de la furnizorul de informaţii sau, în caz dacă nu a primit răspuns, de la data când trebuia să-l primească.Ținând cont de faptul că în speță furnizorul de informație este o autoritate publică, în procedura de apărare a dreptului de acces la informațiile oficiale se vor aplica și prevederile Codului administrativ. Conform art. 209 alin. (3) Cod administrativ, citez: Dacă informația cu privire la exercitarea căilor de atac nu se conține în actul administrativ individual sau în decizia cu privire la cererea prealabilă ori este indicată incorect, înaintarea acțiunii în contencios administrativ se admite în termen de un an de la comunicarea sau notificarea actului administrativ sau a deciziei cu privire la cererea prealabilă.Raportându-ne la faptul că jurisprudența națională constantă califică drept act administrativ individual refuzul autorității publice de a furniza informația, statuez că în cazul în care acel refuz nu conține informații referitoare la modalitatea de contestare a acestui refuz (în majoritatea cazurilor autoritățile publice omit să indice aceste informații în refuzul de furnizare) sau informația indicată este incorectă, solicitantul poate contesta refuzul în termen de un an.

Dacă însă informațiile cu privire la contestarea refuzului sunt indicate corect, solicitantul, odată cu depunerea cererii de chemare în judecată, va fi în drept să solicite repunerea în termenul de înaintare a acțiunii în contencios administrativ (art. 210 Cod administrativ). Dacă instanța de judecată va considera că termenul de adresare cu o acțiune în justiția a fost încălcat din motive independente de voința reclamantului (art. 65 alin. (1) Cod administrativ), atunci va fi emisă o încheiere de repunere în termen, iar litigiul va continua cu examinarea fondului acestuia. În caz contrar, instanța va emite o încheiere de respingere a cererii de repunere în termen și va declara acțiunea ca fiind inadmisibilă (această încheiere poate fi contestată cu recurs). Apelând iarăși la practica judecătorească națională, menționez că instanțele de judecată, de regulă, nu repun în termenul de prescripție extinctivă reclamanții persoane juridice.

O soluție viabilă, în opinia mea, pentru a putea totuși obține informația solicitată, ar fi adresarea repetată către autoritatea publică, cu o solicitare similară, iar în caz de refuz în furnizarea informației, contestarea acestui refuz în termenul prevăzut de lege. Este important de subliniat că solicitarea repetată trebuie să fie înaintată de către altcineva decât instituția mass-media (de exemplu un angajat al acesteia, din nume propriu), pentru a evita aplicarea art. 80 alin. (3) Cod administrativ, care stipulează că, citez: “Dacă după expedierea răspunsului se depune o nouă petiție de același petiționar, cu același obiect, aceasta nu se examinează și se conexează la dosarul inițial.”

În adresa instituției noastre mass-media a parvenit o cerere prealabilă prin care a fost solicitată dezmințirea anumitor informații publicate anterior în ziarul nostru. La fel, petiționarul a cerut oprirea de a mai răspândi ziarul care conține informația pretins defăimătoare, amenințându-ne în acest sens cu acționarea în judecată privind recuperarea prejudiciului material și moral.Este legală solicitarea de a opri răspândirea ziarului ? Va fi sancționată instituția mass-media în cazul în care nu va da curs solicitării respective ?

În conformitate cu art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare, citez: “Independenţa editorială a mass-mediei este recunoscută şi garantată de lege. Cenzura este interzisă. Se interzice ingerinţa în activitatea editorială a mass-mediei, cu excepţia cazurilor  prevăzute de lege. În cazul în care ingerinţa este prevăzută de lege, ea urmează a fi interpretată limitativ.” Astfel, interpretarea articolului citat ne sugerează că orice intervenție în activitatea editorială a mass-medie, inclusiv solicitările de interzicere a răspândirii ziarului, este interzisă prin lege, constituind o formă de exercitare a cenzurii. Asemenea intervenții pot fi admise doar în cazurile expres prevăzute de lege. Unul dintre aceste cazuri este reglementat la art. 5 alin. (4) din Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare (interdicția impusă de instanţa de judecată prin hotărâre definitivă)

Dacă este să vorbim strict despre posibilitatea legală de a impune interdicția de a răspândi ziarul care conține o informație pretins defăimătoare, precizez că art. 22 din Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare legiferează o asemenea interdicție care poate fi aplicată în anumite condiții. În primul rând, atenționez că o asemenea interdicție poate fi dispusă doar de către instanța de judecată. În al doilea rând, reclamantul poate solicita aplicarea unei asemenea măsuri doar dacă concomitent cu aceasta a depus o cerere prealabilă instituției mass-media. Aici se impune o precizare, solicitarea de a interzice răspândirea ziarului nu se include în cererea prealabilă, ca o cerință față de instituția mass-media, dar se adresează instanței de judecată, cu titlu de aplicare a unei măsuri de asigurare a acțiunii.  În al treilea rând, pentru ca instanța de judecată să admită o asemenea solicitare (interdicția de răspândire a ziarului),  reclamantul trebuie să demonstreze că ar putea suporta prejudicii care nu ar putea fi compensate prin despăgubirile ulterioare şi că măsura de asigurare a acţiunii depăşeşte interesul public de a cunoaşte această informaţie (art. 22 alin. (4) din Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare). 

Concluzionând, persoana care se consideră vătămată prin răspândirea unei informații de către o instituție mass-media nu-i poate cere acesteia interzicerea răspândirii tirajului ziarului, o asemenea solicitare poate fi adresată doar instanței de judecată, iar aceasta din urmă poate să  o dispună doar în condițiile prevăzute de lege. 

Instituția noastră mass-media a efectuat o investigație jurnalistică referitoare la activitatea unei întreprinderi de stat. În cursul acestei investigații am depistat anumite fapte ale conducerii întreprinderii de stat care, în opinia noastră, constituie infracțiuni. Vrem să facem publică această investigație, inclusiv faptele penale ale persoanelor responsabile. Cum putem face acest lucru fără a încălca prezumția de nevinovăție ?

În primul rând, țin să menționez că mass-media, în virtutea sarcinii sale de a informa publicul asupra problemelor de interes public şi de a efectua, în conformitate cu responsabilităţile sale, investigaţii jurnalistice în probleme de interes public (art. 4 alin. (2) din Legea nr. 64/2010  cu privire la libertatea de exprimare), este în drept să supună criticilor persoanele care exercită funcții publice și acțiunile lor, în ceea ce priveşte modul în care şi-au exercitat sau îşi exercită atribuţiile, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a asigura transparenţa şi exercitarea responsabilă a atribuţiilor lor (art. 9 alin. (4) din Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare). Cu toate acestea, întrebarea legitimă este până unde poate “penetra” această critică drepturile persoanei, în cazul nostru drepturile persoanelor publice. În continuare mă voi referi doar asupra dreptului persoanei de a fi prezumată nevinovată, drept căruia îi corespunde o obligație prohibitivă corelativă de a nu încălca prezumția de nevinovăție.

În conformitate cu art. 21 din Constituția Republicii Moldova, citez: “Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale. ”. Art. 12 din Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare conține efectele prezumției în raport cu libertatea de exprimare, astfel alin. (1) din prezentul articol statuează că, citez: “Orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni sau contravenții este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.”. Mai mult ca atât, art. 12 alin. (4) din același act normativ prevede condițiile în care o persoană poate să-și exprime opinia referitor la vinovăția altei persoane, citez: “Persoanele care nu reprezintă autoritățile publice și nu pot influența în niciun fel derularea procesului intentat, inclusiv mass-media, au dreptul să-și exprime opinia  privind vinovăția unei persoane cu condiția ca:  a) din contextul exprimării să reiasă clar că până la momentul dat nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de condamnare a persoanei respective; b) din contextul exprimării să reiasă clar că este vorba de opinii, și nu de fapte confirmate; c) faptele pe care se bazează comentariile privind vinovăția unei persoane și calitatea procesuală a acesteia să fie expuse cu precizie.

În consecință, pentru evitarea ingerințelor neadmise de lege în dreptul persoanei de a fi prezumată nevinovată, vă recomand respectarea, în privința expunerilor referitoare la comiterea infracțiunilor, a condițiilor punctuale stabilite la art. 12 alin. (4) din Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare.

Instituția noastră mass-media a solicitat anumite informații ce țin de procedura de achiziții publice, desfășurate în cadrul Primăriei or. Căușeni, în perioada septembrie 2019 – iunie 2020. Refuzând furnizarea informației, autoritatea publică interpelată a invocat prevederile pct. 12 și 15 din Regulamentul cu privire la întocmirea și păstrarea dosarului achiziției publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 778 din 28.10.2020. La fel, Primăria or. Căușeni a invocat faptul că anumite informații solicitate sunt publice pe pagina web a primăriei. Vă rog să vă expuneți asupra legalității și temeiniciei motivelor de refuz în furnizarea informației.

În primul rând, țin să subliniez că actul normativ invocat de către autoritatea publică nu este aplicabil speței expuse. Pe de o parte, observăm că instituția mass-media a solicitat informații ce țin de procedurile de achiziții publice desfășurate în perioada: septembrie 2019 – iunie 2020. Pe de altă parte, constatăm că Regulamentul la care face trimitere reprezentantul Primăriei or. Căușeni a fost adoptat la data de 28.10.2020 și a intrat în vigoare la data de 03.11.2020 (informația din Monitorul Oficial).  În conformitate cu art. 73 alin. (3) și (4) din Legea nr. 100 din 22.12.2017 cu privire la actele normative, citez: “(3) Actul normativ produce efecte doar cât este în vigoare şi, de regulă, nu poate fi retroactiv sau ultra-activ. (4) Au efect retroactiv doar actele normative prin care se stabilesc sancţiuni mai blânde.” La fel, art. 7 alin. (1) Cod civil statuează, citez: “Legea civilă nu are caracter retroactiv”. Interpretând prevederile legale citate într-un limbaj mai accesibil, precizăm că o lege intrată în vigoare nu poate să producă efecte asupra situațiilor de fapt și de drept survenite anterior. Altfel spus, Regulamentul invocat de autoritatea publică interpelată se aplică doar procedurilor de achiziții publice desfășurate după intrarea acestuia în vigoare, iar informația solicitată de instituția mass-media se referă la procedurile de achiziții publice anterioare adoptării actului normativ menționat. 

În al doilea rând, conform jurisprudenței constante a instanțelor naționale, precizez că nu poate fi invocat, drept motiv de refuz în furnizarea informației, faptul că aceasta informație este una publică, citez pct. 22 din hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 1 din 02.04.2007 cu privire la examinare cauzei privind accesul la informațiile oficiale: “Se va considera ilegal refuzul de a furniza informaţia pe motiv că aceasta este disponibilă în mod public, adică informaţia a fost deja publicată.” Prin urmare, publicarea anterioară, pe site-ul primăriei, a informațiilor solicitate de instituția mass-media, nu afectează dreptul solicitantului de a primi informația cerută direct de la sursă. 

În consecință, pot cu siguranță conchide că refuzul Primăriei or. Căușeni în furnizarea informației este unul ilegal și neîntemeiat, care contravine atât legislației naționale, cât și jurisprudenței Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. 

Recent, instituția noastră, din anumite surse, a aflat despre desfășurarea unui proces de judecată, ce are ca obiect dezmințirea informațiilor publicate de către un jurnalist, care nu activează în cadrul instituției mass-media, dar are un blog pe site-ul portalului nostru de știri. Informațiile respective au fost difuzate pe blogul jurnalistului de pe site-ul nostru. Instituția nu a primit vreo citație sau vreo înștiințare despre procesul dat. În aceste condiții, putem să intervenim în litigiul respectiv ?

În conformitate cu art. 67 alin. (1) Cod de procedură civilă, citez: “Persoana interesată într-un proces pornit între alte persoane poate interveni în el alături de reclamant sau de pârât până la închiderea dezbaterilor judiciare în prima instanţă dacă hotărârea pronunţată ar putea să influenţeze drepturile sau obligaţiile lui faţă de una din părţi.” Astfel, din conținutul articolului citat, înțelegem că posibilitatea intervenirii unei persoane în proces, ține de faptul dacă hotărârea pronunțată în litigiul dat i-ar putea afecta drepturile sau obligațiile față de una dintre părți. Raportându-mă la circumstanțele descrise de dvs., precizez că o eventuală admitere a cererii de chemare în judecată, care va impune publicarea dezmințirii informațiilor furnizate de jurnalist, va afecta drepturile instituției mass-media față de acel jurnalist. Or, făcând trimitere la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare, menționez că instanța de judecată va obliga publicarea dezmințirii prin aceeași modalitate prin care a fost răspândită inițial informația, adică prin intermediul portalului dumneavoastră de știri. În consecință, observăm afectarea directă a drepturilor instituției mass-media.

Dacă este să vorbim despre aspectul practic al intervenirii în proces, precizez că acest lucru poate fi efectuat prin depunerea, de către reprezentantul mass-media, a unei cereri, adresate instanței judecătorești în a cărei procedură se examinează litigiul, în care urmează să demonstreze interesul intervenției și partea căreia se va alătura (art. 67 alin. (2) Cod de procedură civilă). Ca urmare a recepționării cererii, instanța de judecată urmează să decidă asupra acesteia, printr-o încheiere judecătorească. Ulterior emiterii încheierii, instanța de judecată vă va cita în procesul de judecată, în calitate de intervenient accesoriu, respectiv instituția mass-media va putea participa la examinarea litigiului dat expunându-și propria poziție.

Declarațiile unui funcționar public, pe un subiect de interes public, care au fost înregistrate la telefon, pot fi difuzate? În situația în care jurnalistul s-a prezentat, dar nu i-a cerut permisiunea de a-l înregistra și nu l-a anunțat că le va pune pe post.

Din interpretarea noțiunii de “date cu caracter personal”, de la art. 3 din Legea nr. 133 din 08.07.2011 privind protecția datelor cu caracter personal, înțelegem că vocea unei persoane face parte din aceasta categorie de date. Prin urmare, art. 5 alin. (1) din legea menționată, instituie, cu titlu de regulă, obligativitatea obținerii consimțământului subiectului datelor cu caracter personal pentru prelucrarea acestor date. Cu toate acestea, în raport cu dreptul la libertatea de exprimare, art. 10 din Legea nr. 133 din 08.07.2011 privind protecția datelor cu caracter personal, instituie mai multe excepții de la această regulă.

Astfel, pentru prelucrarea datelor cu caracter personal, în cazul nostru a vocii persoanei, fără consimțământul subiectului datelor, este nevoie întrunirea următoarelor condiții cumulative 1)  prelucrarea datelor să se facă exclusiv în scopuri jurnalistice; 2)  datele au fost făcute publice în mod voluntar şi manifest de către subiectul datelor cu caracter personal sau datele sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a subiectului datelor cu caracter personal sau de caracterul public al faptelor în care acesta este implicat.

Raliind cele expuse mai sus la circumstanțele concrete ale speței, precizăm că în cazul dat nu este necesar consimțământul expres pentru înregistrarea vocii și eventual difuzarea acesteia, or, prezumăm că jurnalistul va folosi înregistrarea în scopuri exclusiv profesionale, iar informația a fost furnizată de subiectul datelor, în mod voluntar. Mai mult decât atât, ținând cont de calitatea specială a subiectului datelor cu caracter personal (funcționar public) și, bănuiesc, subiectul discuției fiind de interes public (chiar și local), observăm întrunirea tuturor condițiilor legiferate la art. 10 din Legea nr. 133 din 08.07.2011 privind protecția datelor cu caracter personal, articol care exceptează necesitatea obținerii consimțământului pentru prelucrarea datelor cu caracter personal.

Aceeași soluție poate fi dedusă și din interpretarea art. 48 alin. (4) Cod civil, citez: “Consimțământul nu este necesar în cazul în care imaginea, documentul personal, înregistrarea audio sau video privitoare la o persoană este făcută sau folosită pentru a exercita sau proteja alte drepturi sau alte interese protejate de lege.” Vă reamintesc că obligația mass-media de a informa publicul asupra problemelor de interes public (art. 4 alin. (2) din Legea nr. 64 din 23.04.2010 privind libertatea de exprimare), îi corespunde dreptul corelativ al persoanelor de a primi informaţii de interes public prin intermediul jurnaliștilor (art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64 din 23.04.2010 privind libertatea de exprimare). Prin urmare, în vederea garantării acestui drept (dreptul publicului de a primi informație), jurnalistul nu este obligat să obțină consimțământul subiectului datelor cu caracter personal pentru înregistrarea și reproducerea vocii persoanei (în mod evident această regulă se aplică dacă subiectul discuției este de interes public).

 

 

În adresa instituției mass-media a parvenit o cerere prealabilă prin care se solicită dezmințirea informațiilor publicate anterior și recuperarea prejudiciului. Ținând cont de netemeinicia pretențiilor, destinatarul cererii nu este de acord să o satisfacă. În acest caz, este obligată instituția mass-media să răspundă la cererea prealabilă adresată acesteia ?

Procedura prealabilă, în materie de apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale, este reglementată la art. 15-16 din Legea nr. 64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare. După cum putem observa, obligativitatea parcurgerii acestei proceduri incumbă persoanei care se consideră lezată în drepturi, iar neparcurgerii procedurii prealabile va conduce la restituirea cererii de chemare în judecată (art. 170 alin. (1) lit. a) Cod de procedură civilă).  Pe de altă parte, prevederile Legii nr. 64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare enunțate nu prescriu obligativitatea destinatarului cererii prealabile de a acorda un răspuns. La fel, constatăm că omisiunea răspunderii la cererea prealabilă nu generează efecte defavorabile față de instituția mass-media. 

Adițional, bazându-mă și pe practica soluționării în instanță a litigiilor respective, consider că neglijarea, din partea instituției mass-media, a cererii prealabile, ar putea crea anumite impedimente petiționarului la calcularea corectă a termenului de adresare în instanță. Astfel, conform art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare, citez: “Cererea de chemare în judecată cu privire la defăimare poate fi depusă în termen de 30 de zile. Acest termen curge de la: b) data expirării termenului pentru examinarea cererii prealabile.”. În continuare, art. 16 alin. (1) din același act normativ statuează, citez: “Cererea prealabilă se examinează în termen de 5 zile de către autorul informaţiei şi, după caz, de către persoana juridică ce a răspândit această informaţie.” Prin urmare, pentru a depune o acțiune în judecată, în termenul de prescripție corespunzător, reclamantul urmează să introducă în calcul nu doar termenul de 30 de zile prevăzut la art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare, dar și cel de 5 zile legiferat la art. 16 alin. (1) din aceeași lege, ceea ce anumitor reclamanți le scapă. 

În consecință, recomand ca în cazul în care instituția mass-media consideră cererea prealabilă ca fiind neîntemeiată, să nu răspundă la aceasta. 

Reprezentantul unei instituții mass-media (jurnalist), a încercat să obțină un interviu de la o persoană publică, adresându-i-se acesteia într-un spațiu public (pe stradă – în fața sediului unei autorități publice). Agenții de pază a acestei persoane publice au intervenit violent asupra jurnalistului, bruscându-l și interzicându-i să filmeze. Ce acțiuni poate întreprinde jurnalistul pentru apărarea drepturilor sale ?

În conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare, citez: “Statul garantează libertatea de exprimare a mass-mediei. Nimeni nu poate interzice sau împiedica mass-media să răspândească informaţii de interes public decât în condiţiile legii.”. Constatăm că norma legală citată, stipulează, cu titlu de principiu, obligația pozitivă a statului de a combate acțiunile de împiedicare a mass-mediei să răspândească informații de interes public. Pentru a pune în aplicare acest principiu, legiuitorul a incriminat fapta penală de: Împiedicarea intenţionată a activităţii mass-media sau intimidarea pentru critică (art. 1801 Cod penal). Astfel, în speța noastră, jurnalistul poate depune o plângere penală împotriva agenților de pază ai persoanei publice. 

Ținând cont de faptul că infracțiunea a fost săvârșită de către mai mulți agenți de pază, inclusiv cu aplicarea violenței, aceștia sunt pasibili de răspundere penală conform art. 1801 alin. (3) lit. a) și b) Cod penal, faptă care se pedepsește cu amendă în mărime de la 750 la 1350 unităţi convenţionale cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii publice pe un termen de până la 5 ani. În cazul în care, în urma săvârșirii infracțiunii, jurnalistului i-au fost cauzate prejudicii (materiale sau morale), acesta poate solicita recuperarea lor, fie în baza unei acțiuni civile, în cadrul procesului penal, fie în temeiul unei acțiuni civile separate, depuse în instanța de judecată. 

Precizăm că plângerea penală se depune la sediul inspectoratului de poliție în circumscripția teritorială a căruia a fost comisă fapta penală. Chiar dacă depuneți plângerea penală cu încălcarea competenței teritoriale, aceasta ulterior va fi remisă autorității responsabile. Subliniem faptul că organul de urmărire penală urmează să decidă, într-un termen de 30 de zile, asupra pornirii urmăririi penale, anunțând despre acest lucru petiționarul.

Instituția mass-media a realizat un reportaj video de la o acțiune de protest. Astfel, reporterul a încercat să obțină un interviu de la un participant al protestului, acesta, însă, a refuzat categoric. Ca urmare a difuzării reportajului, participantul respectiv, a solicitat instituției retragerea imaginilor video în care apare. Este obligată instituția mass-media să facă acest lucru?

Din interpretarea noțiunii de “date cu caracter personal”, legiferată la art. 3 din Legea nr. 133 din 08.07.2011 privind protecția datelor cu caracter personal, constatăm cu certitudine că imaginea unei persoane se încadrează în această categorie. Astfel, prevalându-ne de prevederile art. 5 alin. (1) din același act normativ, putem statua că prelucrarea acestor imagini, inclusiv difuzarea lor, poate avea loc doar cu asentimentul (consimțământul) subiectului datelor respective. La fel, art. 45 alin. (1) din Codul civil, prevede că persoana, în exercitarea dreptului la propria imagine, poate să împiedice sau să interzică reproducerea înfățișării sale fizice ori a vocii sale.

Cu toate acestea, legea stabilește și anumite excepții de la regulile enunțate mai sus. Respectiv, conform art. 48 alin. (6) Cod civil, citez: “Consimțământul persoanei vizate nu este necesar pentru înregistrarea imaginii sau vocii și pentru utilizarea acestei înregistrări atunci când aceasta este făcută în mulțime sau în timpul unui eveniment public.” În aceeași ordine de idei, art. 5 alin. (5) lit. d) din Legea nr. 133 din 08.07.2011 privind protecția datelor cu caracter personal, conține la fel o excepție, aplicabilă speței, de la regula acordării consimțământului pentru prelucrarea datelor cu caracter personal, citez: “Consimţământul subiectului datelor cu caracter personal nu este cerut în cazurile în care prelucrarea este necesară pentru: d) executarea sarcinilor de interes public sau care rezultă din exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele cu caracter personal”. Parafrazând, instituția mass-media, în virtutea sarcinii sale de a informa publicul supra evenimentelor de interes public, sarcină atribuită acesteia prin lege (art. 4 alin. (2) din Legea nr. din 64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare), nu este obligată să obțină consimțământul subiectului datelor cu caracter personal, în cazul exercitării sarcinii menționate.

În cazul nostru, a întrebării adresate mai sus, concluzionăm instituția mass-media nu este obligată să retragă înregistrările video în care apare imaginea protestatarului.

Din anul 2019 radiodifuzorii mai sunt obligați să achite taxa de reglementare către Consiliul Audiovizualului ?

Precizez că inițial taxa de reglementare (în valoare 1 % din cifra de afaceri anuală a radiodifuzorului) era reglementată de art. 47 alin. (2) lit. c) din Codul audiovizualului al Republicii Moldova (Cod nr. 206 din 27.07.2006). Precizez că alin. (2) de la articolul menționat a fost modificat prin art. XLIV din Legea nr. 172 din 27.07.2018 pentru modificarea unor acte legislative, cu toate acestea, taxa de reglementare a fost menținută, fiind deja legiferată la art. 47 alin. (2) lit. a) din Codul audiovizualului al Republicii Moldova. Cu toate acestea, odată cu intrarea în vigoare, la data de 01.01.2019, a Codului serviciilor media audiovizuale al Republicii Moldova, legiuitorul nu a mai prevăzut o asemenea taxă.  Astfel, din data menționată, radiodifuzorii nu mai au obligația achitării acesteia. Este important de menționat că aceste modificări nu conduc la “anularea” datoriilor radiodifuzorilor pentru neplata taxei de reglementare, datorii acumulate până la data de 01.01.2019.

În refuzul unei autorități publice de a furniza informații oficiale a fost indicat că acest refuz poate fi atacat cu cerere prealabilă. Este obligatorie parcurgerea procedurii prealabile pentru adresarea în instanță de judecată?

Din capul locului țin să menționez că în cazul adresării cu o solicitare de furnizare a informațiilor oficiale, față de o autoritate publică, va fi demarată o procedură administrativă, care este reglementată de Codul administrativ. În aceeași ordine de idei, precizez că eventuala contestație în instanța de judecată a refuzului de a furniza informația solicitată va fi examinată în procedura contenciosului-administrativ, procedură la fel reglementată de Codul administrativ.

Din interpretarea coroborată a prevederilor  art. 162 alin. (1) și art. 208 alin. (1) Cod administrativ, conchid că regula stabilită de legislația administrativă impune parcurgerea procedurii prealabile înainte de adresarea justițiabilului în instanța de judecată. Cu toate acestea, Codul administrativ legiferează și anumite excepții de la regula numită. Astfel, conform art. 163 lit. c) din Codul administrativ, procedura prealabilă nu este obligatorie în cazul în care, citez: “legea prevede expres adresarea nemijlocită în instanța de judecată”. În acest context, precizez că legea specială în materie de acces la informație (Legea nr. 982 din 11.05.2000 privind accesul la informație), la art. 23 alin. (1), statuează despre posibilitatea adresării directe în instanța de judecată, în cazul în care drepturile sau interesele legitime ale solicitantului de informație i-au fost lezate, precum şi în cazul în care nu este satisfăcută de soluţia dată de către conducerea furnizorului de informaţii sau de către organul ierarhic superior al acestuia. 

Prin urmare, ținând cont de prevederile legale enunțate, menționez că parcurgerea procedurii prealabile, în cazul adresării în instanța de judecată pentru refuzul de a fi furnizată informația oficială, nu este obligatorie. 

Care sunt facilitățile fiscale pentru organizațiilor necomerciale cu statut de utilitate publică?

În conformitate cu art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la organizațiile necomerciale, citez: “Autoritățile publice centrale și locale sprijină activitatea organizațiilor necomerciale cu statut de utilitate publică, inclusiv prin: a) acordarea de facilități fiscale în condițiile legii;”. Din interpretarea prevederilor legale enunțate constatăm că statutul de utilitate publică al organizațiilor necomerciale ar trebui să acorde deținătorului (anumite beneficii de ordin fiscal. Cu toate acestea, în materie fiscală, nu se regăsesc prevederi care ar facilita fiscal anume organizațiile necomerciale cu statut de utilitate publică. 

O problematică aparte constituie mecanismul desemnării procentuale. La prima vedere, justițiabilii ar putea considera că doar organizațiile necomerciale cu statut de utilitate publică beneficiază de mecanismul fiscal respectiv.  Vă aduc la cunoștință că aplicarea acestui mecanism nu este condiționată de dobândirea, de către organizațiile necomerciale, a statului de utilitate publică, în condițiile art. 22 din Legea cu privire la organizațiile necomerciale, ci este suficient ca aceste organizații să desfășoare activități de utilitate publică menționate la art. 21 din legea numită. Acest lucru rezultă expres din următoarele prevederi legale:

  •  art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la organizațiile necomerciale;
  •  Pct. 3 sbpct. 1 lit. a) din Regulamentul cu privire la mecanismul desemnării procentuale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1286 din 31.11.2016;
  • art. 152 alin. (3) lit. a) din Codul fiscal.

Astfel, pentru a beneficia de mecanismul fiscal al desemnării procentule, nu este necesar ca organizația necomercială să obțină statut de utilitate publică, dar este suficient că aceasta să desfășoare activități de utilitate publică.

Prin urmare, conchid că prevederea legală de la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la organizațiile necomerciale, constituie o normă cadru (normă în alb), care ar permite, pentru viitor, legiferarea anumitor facilități fiscale pentru organizațiile necomerciale cu statut de utilitate publică, care la momentul de față, din păcate, lipsesc.

 

Este obligată instituția mass-media să achite unei persoane despăgubiri, pentru publicarea informațiilor pretins defăimătoare la adresa acesteia, preluate de la o altă instituție mass-media ?

În conformitate cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64 din 23.04.2010 privind libertatea de exprimare, citez: “Orice persoană are dreptul la apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale lezate prin răspândirea relatărilor false cu privire la fapte, a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient sau prin injurie.” În continuare, alineatele (3) și (5) de la același articol, stabilesc modalitățile prin care persoană lezată prin răspândirea relatărilor false cu privire la fapte și a judecăților de valoare fără substrat factologic suficient, poate fi restabilită în drepturi. Printre aceste modalități se regăsește și posibilitatea solicitării reparării prejudiciului material și moral, altfel spus achitarea despăgubirilor.

Cu toate acestea, art. 28 alin. (2) din Legea nr. 64 din 23.04.2010 privind libertatea de exprimare, prevede anumite cazuri în care mass-media nu poartă răspundere materială (adică nu poate fi impusă la plata/achitarea despăgubirilor) pentru publicarea informațiilor, printre care și cazul în care informația preluată a fost răspândită anterior de alte mass-media (art. 28 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 64 din 23.04.2010 privind libertatea de exprimare). Este important de subliniat faptul că răspunderea materială nu intervine doar în cazul în care informația a fost preluată cu bună-credință. Precizez că în acest caz buna-credință se manifestă prin necunoașterea, de către instituția mass-media care a preluat informația, că aceasta este falsă și în același timp defăimătoare.

Adăugător precizez că preluarea cu bună-credință a informațiilor false și defăimătoare, publicate anterior de alte mass-media, exclude doar răspunderea materială. Astfel, chiar dacă persoana afectată nu va putea obține despăgubiri, aceasta va fi în drept să solicite instituțiilor mass-media rectificarea sau dezmințirea informației preluate.

Cererea privind accesul la informație adresată unei autorități publice, transmisă în formă electronică (prin e-mail), trebuie semnată electronic ?

În cazul în care cererea privind accesul la informație este adresată unei autorități publice, această cerere, indiferent de titulatură, trebuie interpretată ca fiind o petiție, citez art. 9 alin. (1) Cod administrativ: “Prin petiție, în sensul prezentului cod, se înțelege orice cerere, sesizare sau propunere adresată unei autorități publice de către o persoană fizică sau juridică.” Altfel spus, solicitarea de acces la informațiile oficiale, prevăzută la art. 12 din Legea privind accesul la informație, adresată unei autorități publice, urmează să respecte inclusiv rigorile Codului administrativ, în materie de petiție. În continuare, art. 72 alin. (3) Cod administrativ statuează, citez: “Dacă se transmite în formă electronică, petiția trebuie să corespundă cerințelor legale stabilite pentru un document electronic.”. În aceeași ordine de idei, art. 75 alin. (1) lit. e) din același act normativ stabilește, citez: “Petiția conține următoarele elemente: e) semnătura petiționarului ori a reprezentantului său legal sau împuternicit, iar în cazul petiției transmise în formă electronică – semnătura electronică.

Este important de subliniat că prescripțiile legale, referitoare la necesitatea aplicării semnăturii electronice asupra cererii de acces la informații, transmisă electronic către o autoritate publică, nu sunt contrare legislației speciale privind accesul la informație. Astfel, Legea privind accesul la informație nu prevede reglementări exprese la acest capitol, fapt ce impune aplicarea normelor Codului administrativ în această materie.

Țin să precizez că dacă cererea de acces la informații, transmisă electronic, nu va fi semnată electronic, autoritatea publică, prevalându-se de art. 76 alin. (2) Cod administrativ, vă va comunica despre necesitatea aplicării semnăturii electronice, acordându-vă un termen rezonabil în acest sens, iar dacă în termenul acordat nu veți înlătura neajunsurile, cererea dumneavoastră nu va fi examinată.

Prin urmare, ca să răspund exact și concis la întrebarea adresată, cererea privind accesul la informație adresată unei autorități publice, transmisă în formă electronică (prin e-mail), trebuie semnată electronic.

Ce putem întreprinde în cazul în care ni se interzice sau este limitat dreptul de a înregistra ședințele video ale consiliului local sau este limitat accesul la informațiile de interes public?

Pentru limitarea dreptului de acces la ședințele de consiliului local, inclusiv limitarea dreptului de înregistrare a ședințelor, puteți adresa poliției o plângere contravențională,  în temeiul art. 3261 alin. (3) Cod contravențional. Pentru limitarea accesului la informațiile oficiale, la fel, puteți adresa o plângere contravențională, în temeiul art. 71 din Codul contravențional, iar pentru obținerea informațiilor solicitate, vă puteți adresa în instanța de judecată, în ordinea contenciosului administrativ. Procedura de adresare în instanța de judecată este reglementată de Legea privind accesul la informație și Codul administrativ.

Cum poate fi întocmit un contract de locațiune a imobilului și un contract de comodat al bunului imobil?

Documentele au fost elaborate de expertul Nicolae FRUMOSU, Juristul-avocat și experta Tatiana  PASCAR, Consultanta în contabilitate. Acestea pot fi accesate AICI.